„Îndată cerurile s-au deschis...” (Matei 3. 13-17)

Puncte de vedere

„Îndată cerurile s-au deschis...” (Matei 3. 13-17)

Tradiția ne spune că locul Botezului, în Betania cea dincolo de Iordan, este fixat între locul în care poporul lui Moise fără Moise intră în Țara Sfântă și colina de pe care Ilie s-a înălțat cu carul cel de foc la cer.

Iordanul ca un Mormânt ce ne aduce Lumina Învierii. La malul Iordanului, dinaintea lui Ioan cel care tresărise în pântecele maicii sale la auzul glasului Maicii Domnului, Domnul Hristos își adâncește smerenia, deșertarea de sine- despre care vorbește Sfântul Pavel peste ani (Filipeni 2, 7 - și se pleacă dinaintea creaturii Sale. Apă și om deopotrivă se prind în taina uimirii. Iordanul își întoarce apele înapoi semnificând astfel propria închinare, căci apele i se închină Creatorului. Așa după cum Ioan, cel care se smerise pe sine spunându-ne că nu e vrednic ca, plecându-se, să-i dezlege sandalele, poartă și acum un dialog plin de slava mărturiei Luminii: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?”. Pare că Ioan nu înțelege că Întruparea în sine a Mântuitorului este o Venire către el. Și către noi. Dar știe, o știe din pântecele mamei sale, Elisabeta. O știe din uciderea tatălui său Zaharia, preotul profet ucis între dvera sfințeniei și altar. O știe din apele Iordanului, dacă vreți, adică din așezarea aceasta a cosmosului la îndemâna împlinirii voii Tatălui în Fiul. 

Când Domnul este botezat Cerurile se deschid. Este o înnoire a firii mai presus de știința firii umane. Un soi de străvedere a momentului Învierii Domnului. Care deschide nu doar cerul ci și iadul. Înfrânge moartea cu moartea călcând. Așa cum în apele Botezului frânge zapisul semnat de Adam cu stăpânul falselor promisiuni, diavolul, eliberând din robie suflarea umană. E un act de libertate Botezul. E actul de libertate a Dumnezeu-Omului venit să mântuiască întreaga fire creată de tatăl, nu doar pe om, de sub asuprirea asupritorului. E sensul slujirii Bobotezei ca slujbă de sfințire a naturii și a omului. O unitate de Har ce reconstruiește unitatea de Har a lumii. Un strop din Iordan ce întoarce apa Iordanului în izvoarele credinței noastre. Vestind că Învierea este posibilă. Că e Aici! În mijlocul unei mulțimi rănite de așteptare, supusă mereu ritualului mai degrabă decât harului rugăciunii și iertării. 

Icoana unul Glas. Cum ar putea surprinde iconarul acest adevăr? Glasul acesta e izvorul Luminii în Înviere. Aici martor e Ioan. La Mormânt Îngerul care vestește Învierea. De aici și icoana lui Ioan Botezătorul ca un om întraripat cu aripi de Înger. Aduce Vestea Învierii celei dinainte de Înviere. Tradiția ne spune că locul Botezului, în Betania cea dincolo de Iordan, este fixat între locul în care poporul lui Moise fără Moise intră în Țara Sfântă și colina de pe care Ilie s-a înălțat cu carul cel de foc la cer. De aceea la Schimbarea la față cei doi îi stau alături. Să arate că Taina Schimbării la Față poartă în ea Taina Botezului în Iordan. Sau, dacă îngăduiți, că Iordanul izvorăște Taborul. Așa cum Taborul izvorăște Golgota cu Lumina Învierii în podmolul ei ceresc. Din slavă în slavă Hristos Domnul deschide cerurile prin glasul Tatălui și împlinirea misiunii Sale aduce peste noi Focul ceresc al Duhului Sfânt. Iisus se lasă botezat, așadar, între două locuri de trecere, între două frontiere ale Paștelui. Paștele poporului lui Israel ce trece prin Marea Roșie și pustie spre Țara Sfântă. Și Ilie, cel ce dovedește că e posibil Cerul firii umane. Între două limite ale trecerii de la moarte la viață Hristos este adevărata Trecere. Adevăratul paște. Și unicul. Care face posibilă învierea noastră. Cu Învierea Lui făcând începătură vieții noastre! Să deschidem inima asemeni Cerului. Să intre Împăratul Măririi!