Aproape de momentul Pătimirii Sale, Hristos Domnul se arată preocupat de cunoașterea adevăratului Dumnezeu. Deloc întâmplător, Părinții Bisericii așază această Evanghelie (Ioan 17, 1-13) între două praguri: Înălțarea Domnului și Duminica prin care praznicul Înălțării se leagă de Duminica Pogorârii Duhului Sfânt și de praznicul Sfintei Treimi. Duminica Părinților Primului Sinod Ecumenic. Niceea, 325. Pare departe tare, ca istorie și stil de rezolvare a unei probleme. Dar cât de unic în alternativă ne apare azi când nimeni nu mai ascultă pe nimeni...

Ivită din ambiția de a avea dreptate și susținere a unui preot pe nume Arie, erezia ce avea să-i poarte numele lovea în dumnezeirea Fiului. Era dezbrăcat de dumnezeire Cel Întrupat să ne fie revelată împărăția îmbrăcării noastre în Lumină. Ce n-a înțeles Arie? Poate că recitind actele Sinodului putem afla. Ceea ce este cert este că nici un alt om de după el care atacă dumnezeirea Fiului nu a schimbat maniera de abordare. Dovedind, a câta oară, că niciodată erezia nu dă semne de creativitate. Că în lipsa pocăinței nicio picătură de har nu vine să împrospăteze cultura ereticului cu ifose de atotcunoscător. Obscur și obscurantist mereu, cel care neagă dumnezeirea Fiului și-a aflat urmași în toți semi-ateii mediocri de azi care tulbură liniștea lumii des-întrupându-L pe Hristos. Lupta lor de umbrire a Luminii din Hristos denotă mereu o lipsă de înțelegere care nu poate emoționa. Pentru că lipsa Duhului sfânt nu este doar semnul că El te-a părăsit ci și că, încăpățânat, l-ai alungat de la tine.

Ereticii nu sunt creativi decât în limitele întunericului. Ei prind numai la cei asemenea lor, lipsiți de lumină. Mereu, cei care domină vocal discuțiile asigură doza de întristare a Duhului Sfânt care niciodată, dar absolut niciodată nu se lasă batjocorit. Rugăciunea Mântuitorului pentru Apostoli nu-l exclude pe Iuda din iubirea lui Dumnezeu ci Iuda, cu o încăpățânare ieșită din liniștea logicii iubirii, se alungă singur. El este privit mereu – rugăciunile Bisericii ne-o dovedesc – contra-modelul mărturisirii. Asistăm deseori la un soi de teologie a scuzării unor eretici de tipul lui Iuda, ori Arie și Nestorei – cel care va contesta vehement dumnezeirea Duhului Sfânt. Nimeni nu spune că nu erau deștepți – merită citite imnele lui Arie, cte s-au mai aflat pentru a fi publicate – dar ceea ce le lipsește este inteligența luminată de iubire. Câtă vreme nu se află decât  ei în centrul propriilor mărturii iar Dumnezeu este aruncat în colțul indeciziei lor personale, descoperi că erezia nu este decât o nefericire cu aere că ar putea să fericească pe toți.

Recitim cuminți textul Evangheliei acesteia și vedem că urmarea acestei rugăciuni nu este creșterea nivelului intelectual al ucenicilor ci o cerere neașteptată: „Iar acum vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17, 13). Ce sens are o teologhisire care își acrește cunoașterea, care îți tulbură mereu viața cu extreme fără rost, care te face să-ți pierzi rugăciunea și te aruncă în ispita judecății aproapelui tău? Ce sens are un creștinism plin de amăreala indeciziei schimbării vieții ori care schimbă viața omului fără a-i binecuvânta pocăința? Ce sens ar putea să aibă o Evanghelie a blocării fericirii în ideologizări ale falsității ca adevăr?

Nu se putea o Evanghelie mai potrivită pulsului lumii de astăzi. O lume care luptă mereu cu fragila existența a lui Dumnezeu în sufletele noastre. Pentru a nu greși aduceți-vă aminte, simplu și curat, de bucurie. Și nu uitați că mereu suntem chemați să fim mai buni în raport cu noi, cei de ieri. Și că pocăința este forța prin care ereziile pot fi vindecate. Bucura-ți-vă de Biserică și nu uitați de Înviere!