Orice are legătură cu viața duhovnicească, ceea ce trăim în Biserică, se poate trata în două feluri. Primul dintre ele constă în a nu te implica cu inima în nimic. Totul este formal, teoretic și rațional. Inima nu este niciodată atinsă, nu este îngrijorată de ceea ce se întâmplă în viața duhovnicească. Cu alte cuvinte, oamenii intenționat se distanțează cu inima de ceea ce se întâmplă și, în acest fel, ei simt că stăpânesc situația. Aceasta este, însă, o mare capcană pentru că, de fiecare dată când descoperim că inima noastră se află în afara lucrurilor, ne dăm seama că și noi suntem în exterior – că nu participăm la viața Bisericii, la viața duhovnicească.

Celălalt mod de a acționa constă în a-ți vedea inima împărtășind lucruri. Asta înseamnă că orice se întâmplă în exterior are repercusiuni și în interior, în inimă. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se întâmplă în exterior – în Biserică, în cultul Bisericii sau personal, în lupta noastră duhovnicească – ar trebui privit ca străbătând existența noastră, implicând inima noastră, făcând referire la sinele nostru. Atunci totul capătă un sentiment personal și adevărat, afectează persoana și, în esență, reflectă ceea ce experimentăm.

A trece de la formal la important, însemnând a trece de la logica lucrurilor către o înțelegere personală, la viața inimii, nu este deloc ușor. Trebuie să ne smerim. Doar cei smeriți au o viață profundă. Cei mândri judecă totul rațional, fiind înflăcărați de aroganța lor. Dar când ne smerim, totul din noi devine adevărat. Inima începe acum să aibă experiențe, sentimente, trăiri duhovnicești. Totul din viața noastră începe să devină adevărat. Apoi, pentru prima dată, descoperim că avem o viață personală, o viață duhovnicească… o viață duhovnicească personală! Și, în plus, descoperim că Dumnezeu începe să ne preocupe la nivel personal.

Totul are loc în noi. Acolo observăm în ce măsură Dumnezeu este prezent în viața noastră, acolo realizăm cât de deschiși suntem către Duhul lui Dumnezeu sau cât de adânc s-au stabilit fricile, nesiguranțele și rațiunea noastră umană. Vedem cât spațiu avem pentru prezența lui Dumnezeu în noi, cât de mult ne simțim păcătoși, cât de profund această păcătoșenie s-a înrădăcinat ca o piedică în relația noastră cu Dumnezeu și măsura în care prezența lui Dumnezeu este periclitată de viața noastră personală. Astfel, totul ia o dimensiune personală. Durerea și pocăința devin o problemă foarte personală și o chestiune autentică.

Rugăciunea este adevărată, deoarece se referă la strigătul sufletului către Dumnezeu. Un strigăt sincer – care se desprinde din interiorul persoanei, nu din rațiunea noastră. Totul este adevărat acum. Trăim propriul nostru adevăr înaintea lui Dumnezeu! Dar toată această stare de acum a fost precedată de o etapă îndelungată în care a trebuit să ajungem la smerenie, pentru a ne putea auzi inima și pentru a intra în contact cu ea.

Trebuie să înțelegem toate acestea, întrucât perioada prin care trecem în prezent e oarecum dificilă – fiind în tensiune din circumstanțe externe. Este timpul ca fiecare dintre noi să vedem cât de activi suntem în viața personală, cât de active și funcționale sunt identitatea noastră, inima noastră, cât de mult suntem mișcați de relația cu Dumnezeu. Să descoperim, de asemenea, măsura în care putem să ne luptăm cu fricile din noi, cât de mult putem să ne luptăm cu gândurile noastre potrivnice prin credință, dragoste și încredere în Dumnezeu. Cât de avansate sunt toate acestea în viața noastră.

Este timpul să observăm cum este viața noastră spirituală. Câtă credință avem în Dumnezeu? În ce măsură frica este diminuată în fața credinței? Cât de sinceri suntem față de Dumnezeu? Cum Îl experimentăm pe Dumnezeu în noi înșine? Cât de mult simțim starea de păcătoșenie ca pe un obstacol și cât suferim și plângem pentru aceasta? Cât de mult simțim prezența lui Dumnezeu ca putere? De foarte multe ori este dificil să ne predăm viața în mâinile Sale. Toate acestea ne demonstrează cine suntem cu adevărat.

Când astfel de încercări vin asupra noastră, când apar lucruri care pun presiune pe existența umană, totul se transformă într-o ocazie pentru noi toți să vedem cine suntem cu adevărat în fața lui Dumnezeu. Cine suntem cu adevărat atunci când ne confruntăm cu propria conștiință. Cine suntem atunci când ne confruntăm cu existența noastră. Este o șansă pentru noi să vedem acum cât de plină de credință ne este rugăciunea. Cât de adevărată este. Cât de mult se deschide către Dumnezeu. Măsura în care se bazează pe încredere. Cât de liniștiți ne simțim înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă afară sunt lupte și tensiuni. Este o șansă pentru fiecare dintre noi să vedem ce ne dorim cu adevărat. Cum este viața noastră personală – și în ce măsură Îl includem în ea pe Dumnezeu.

Este o mare oportunitate pe care o avem acum. De ce? Pentru că citim adesea în viața sfinților despre ostenelile și luptele lor, dificultățile, realizările și soluțiile pe care le-au găsit în momentele dificile. Dar foarte des înțelegem aceste lucruri emoțional, logic, nu într-adevăr și existențial. Vine însă un moment în viața noastră în care adevărul vieții bate la ușă și vrea să știe ce am făcut până acum. Ce am realizat? Cine suntem cu adevărat? Cine suntem înăuntrul nostru? Care este balastul moral pe care îl avem în viața duhovnicească?

Am simțit astăzi, intens, cât de important este pentru noi să fructificăm astfel de momente. Nu pentru a alunga o frică, ci pentru a vedea, pentru a ne simți descoperiți, adevărați, goi în fața adevărului lui Dumnezeu.

Lucruri care vor pune presiune pe noi vor mai veni și vor mai pleca. Dar trebuie să obținem un anumit beneficiu din toate acestea. Ar trebui să facem parte din adevărul lui Dumnezeu și acest lucru ar fi bine să devină realitatea noastră. Pur și simplu, ar trebui să luptăm împotriva a tot ceea ce este bolnav în noi, slab, găunos și ipocrit. În primul rând, împotriva acestora ar trebui să luptăm. Și cu ele ne luptăm în cele mai adânci zone ale ființei noastre. Acolo este locul în care le putem ataca. Acolo vedem cine suntem cu adevărat.

Mă rog din toată inima ca să ieșim cu mari beneficii din aceste vicisitudini pe care le întâmpină țara noastră și întreaga lume! Să ieșim mai smeriți înaintea lui Dumnezeu, mai adevărați înaintea Lui și înaintea conștiinței noastre. Și Dumnezeu va avea grijă de toate celelalte. În orice caz, El a promis. Când ne vom supune încrederii în planul lui Dumnezeu, în prezența lui Dumnezeu – vom găsi cu adevărat pacea!

Mă rog din toată inima ca aceste zile să fie roditoare pentru noi toți.

Un preot al Bisericii Ortodoxe din Grecia