Un posibil răspuns îl găsim într-o întâmplare din viaţa părintelui profesor Constantin Galeriu. Cineva a venit cândva la el, cu o problemă destul de gravă. Părintele l-a povăţuit să se închine la Dumnezeu, dar omul s-a reîntors la fel de disperat, pentru că nu găsea puterea să se roage. Văzându-i starea, părintele Constantin l-a luat de mână şi s-au aşezat împreună, în genunchi, în faţa icoanei Maicii Domnului, ce avea pe braţe pe Pruncul Dumnezeu. În acel context, a început să se roage, cu voce tare: „Doamne, dacă nu îl ajuţi pe acesta, te spun Mamei Tale!”.

Nu întâmplător ne rugăm Maicii Domnului. Facem aşa, pentru că aşa am văzut la bunicile noastre, pentru care Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului erau paginile cele mai roase din Ceaslov. Istoria ne demonstrează temeinicitatea credinţei sfintelor noastre înaintaşe, care nu făceau altceva decât să continue o istorică tradiţie. Încă din catacombele romane, Maica Domnului a fost „mijlocitoarea” şi „rugătoarea”. Cu mult înainte de Sinodul III Ecumenic, creştinii s-au rugat Maicii Domnului. Însă, cinstirea Maicii Domnului a luat amploare în sânul imperiului bizantin. Când episcopul Nestorie a spus, la predică, despre Maica Domului, că nu este Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de Hristos, poporul l-a alungat cu pietre şi a incendiat toate clădirile din Constantinopol, ce erau în proprietatea partizanilor lui.

Vălul Maicii Domnului, întins peste popor

De câte ori cetatea Constantinopolului era înconjurată de năvălitori, poporul alerga la Biserica Maicii Domnului. Deşi în Capitală era Marea Biserică Sfânta Sofia, care avea şi drept de azil politic, credincioşii fugeau la o bisericuţă dintr-un cartier mărginaş, la Vlaherne. Aşa îşi are începutul şi sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului.

În jurul anului 911, Constantinopolul era înconjurat şi pe uscat, şi pe mare de către armatele ruşilor – pe atunci, încă păgâni. Împăratul Leon cel Înţelept era cu toată armata într-o campanie în Răsărit, iar în cetate mai erau doar puţini soldaţi, preoţii, femeile şi copiii. Într-o scriere aghiografică despre „Viaţa Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos” ni se relatează cum poporul a fugit la Vlaherne, unde erau adăpostite mai multe relicve ale Maicii Domnului: cămaşa, acoperământul  şi o parte a brâului, care fuseseră aduse din Ţara Sfântă, în secolul al V-lea. Făcându-se priveghere de toată noaptea, Sfântul Andrei împreună cu ucenicul său, Epifanie şi cu mai mulţi credincioşi au văzut-o pe Maica Domnului, alături de Sfântul Ioan Botezătorul şi mulţi alţi sfinţi şi îngeri. Maica Domnului a înaintat până în mijlocul Bisericii, a îngenuncheat, cu chipul brăzdat de lacrimi şi a rămas vreme îndelungată în rugăciune. Apoi, şi-a ridicat acoperământul (vălul) şi l-a întins peste popor, pentru a-l ocroti. După acestă arătare, primejdia a fost îndepărtată, iar oraşul a fost cruţat de suferinţă şi de vărsarea de sânge.

Câteva veacuri mai târziu, au început să apară biserici care îşi alegeau drept hram Acoperământul Maicii Domnului. Cea mai cunoscută este Catedrala din Moscova, construită pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Dorinţa de a închina biserici acestei sărbători a ajuns şi în Ţările Române dar, cu precădere, în Moldova.

Sfântul Episcop Pahomie şi Schitul Pocrov

Deşi Biserica noastră era dependentă canonic de Patriarhia Ecumenică şi tradiţia greacă, au existat personalităţi atrase de curentul isihast, ce sufla dinspre Rusia Ortodoxă. Un astfel de căutător a fost şi Episcopul Romanului, Pahomie, trăitor la sfârşitul secolului al XVII-lea. A fost de toate, de la simplu monah, până la stareţ al Mănăstirii Neamţ, apoi episcop al Romanului, dar nu şi-a găsit liniştea. Era mereu atras de dorul de Dumnezeu, astfel încât, atunci când a auzit despre Sfântul Dimitrie al Rostovului, a lăsat toate şi a fugit lângă marele rugător. După moartea Sfântului Dimitrie, Pahomie s-a întors în ţară şi a căutat, din nou, liniştea.

Nu i-a trebuit mult. Într-o poiană de o rară frumuseţe, sub poala muntelui „Chiriacu”, a ridicat în anul 1714 o biserică, împreună cu primii săi ucenici – Sofronie, Mardarie, Lazăr, Dosoftei şi Ioanichie. Nu putea să-i dea alt hram decât Acoperământul Maicii Domnului - Pocrov, în slavona Sfântului Dimitrie al Rostovului. Biserica a fost construită cu temelie de piatră, pereţi din bârne de brad şi cu respectarea planului obişnuit nemţean de treflă, cu trei turle, pridvor la apus şi clopotniţă separată. 

Impresionează catapeteasma, care şi astăzi este aceeaşi, de pe vremea Sfântului Pahomie. Din lemn, ornamentată în stilul vremii, cu flori sculptate. Icoanele sunt zugrăvite în maniera bizantino-athonită, cu elemente de influenţă kieveană.

Oseminte de cuvios la schit

Hramul bisericii nu a fost dat întâmplător. Acest schit a devenit acoperământul celor iubitori de linişte şi de sfinţenie, pentru că Sfântul Pahomie a statornicit un stil de viaţă pustnicească, pe care îl dorea păzit în veci. Voia ca nimeni din afară să nu se amestece în „rânduiala” schitului. Dar, autonomia ctitoriei sale a fost mereu ameninţată.

În vremea stareţului Paisie (1779-1794), Schitul Pocrov a trecut cu totul sub ascultarea Mănăstirii Neamţ, păstrându-şi regimul sihăstresc sau pustnicesc. Aşezământul de la Pocrov era renumit, prin secolul al XIX-lea, pentru sihaştrii taumaturgi care primeau şi vindecau bolnavi veniţi din satele din împrejurimi. Între aceştia, se remarcă schimonahul Zosima, mare protopsalt, copist şi cronicar în versuri, care a salvat odoarele Mănăstirii Secu în timpul Eteriei, dar şi ieroschimonahul Pahomie, care avea harisma vindecării.

Recent, la Schitul Pocrov, în timpul unor lucrări de schimbare a pardoselii, s-a simţit un miros plăcut. Egumenul schitului, părintele Ambrozie Ghinescu şi ceilalţi călugări nu aveau nicio sursă de la care să emane iz de mir ori de tămâie. Prin urmare, au săpat şi au descoperit, în pronaosul bisericii, oseminte de cuvios.

În prezent, încă se cercetează şi se aşteaptă un verdict. Mulţi cred şi speră ca osemintele să aparţină ctitorului Pahomie de la Gledin.