Cuvânt foarte folositor al Sfântului Nicodim Aghioritul despre Sfânta Spovedanie

1 August 2010 20:01 Știri

Tatăl, Care a trimis pe Înainte-mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: ,,Pocăiți-vă!“ (Matei 3:2). Fiul, cînd S-a arătat în lume, a grăit acest cuvînt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: ,,Pocăiți-vă!“ (Matei 4:17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: ,,Pocăiți-vă!“ (Faptele Apostolilor 2:38). Trei sînt Cei ce mărturisesc, și mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuși. Deci, frații mei păcătoși: ,,Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!“

Cuvînt înainte

După cum, la rînduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoși în viața aceasta, ci să și dobîndim sănătatea cu osebite doctorii și tămăduiri cînd ne vom îmbolnăvi trupește - în același chip, și la rînduiala Darului, El n-a purtat de grijă numai ca să ne naștem a doua oară duhovnicește, sănătoși, prin Sfîntul Botez, ci și să dobîndim sănătatea cea duhovnicească, cînd ne vom îmbolnăvi sufletește, cu o baie curățitoare și doctorie minunată. Și aceasta nu este altceva decît Taina Sfintei Mărturisiri. [...]
Dar, o, nenorocire! Această baie curățitoare și minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la Creștini o Taină prea puțin folositoare! Căci, socotind că se curăță în această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele - după cum zice Solomon: ,,Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, și de întinăciune nu s-a spălat.“ (Pilde 30:13) -de vreme ce unii dintre dînșii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloșii, mai bine să se tăvălească în noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decît să alerge la această baie și să se curețe. Alții se mărturisesc, e adevărat, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conștiinței și a păcatelor lor, nici cu zdrobirea și umilința cea trebuincioasă, nici cu o voință hotărîtoare ca de aici înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu, Ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilință, fără de hotărîre și fără de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paștele, sau Nașterea lui Hristos, sauBotezul, Și așa, în acest chip rău mărturisindu-se, ticăloșii, se batjocoresc cu adevărat și foarte se păgubesc. De aceea, noi ne întristăm pentru o atît de mare pagubă și înșelare a fraților noștri Creștini, încît ne-am nevoit ca să adunăm de la mulți dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăiește, și cu aceasta să-i îndemnăm pe păcătoșii ce se mărturisesc să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tîlcuim și să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu, și folositoare și, ca urmare, să fie adeverită și fără de îndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. [...]

Cum trebuie să se pregătească fiecare cînd vrea să se mărturisească

Fratele meu cel păcătos, în așa chip trebuie să te pregătești cînd vei voi să te pocăiești și să te mărturisești: află, mai întîi, că pocăința -potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (cartea 11, capitolul 47) - este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, și care se săvîrșește cu durere și cu nevoință. Deci și tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăiești precum se cuvine, trebuie să părăsești pe diavol și faptele cele diavolești și să te întorci către Dumnezeu și către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să lași păcatul, care este lucru împotriva firii și să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăști într-atît de mult răutatea, încît să zici și tu, împreună cu David: ,,Nedreptatea am urît și am disprețuit“ (Psalmul 118:163); și, dimpotrivă; să iubești atît de mult binele, încît să zici, cu același David: ,,Legea Ta am iubit-o“ și, iarăși: ,,Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decît aurul și topazul“ (Psalmul 118:127). Pe scurt, Duhul Sfînt, prin înțeleptul Sirah, te învață care este adevărata pocăință, grăind astfel: ,,Întoarce-te la Domnul și părăsește păcatele.... Sîrguiește către Cel Preaînalt, și teîntoarce de la nedreptate și te scîrbește foarte de lucrul urît.“ (17: 20,21). Iar care este adevărata pocăință și roadele ei, caută și vezi în cuvîntul cel de la sfîrșit.

Părțile pocăinței

În al doilea rînd, să știi că trei sînt părțile pocăinței: I) zdrobireainimii, II) mărturisirea și III) împlinirea canonului. Gheorghe Koressios,în cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinței, și anume:dezlegarea de păcat - care se face de către darul Sfîntului Duh, prinmijlocirea duhovnicului - care se numește cheie și, mai ales aceasta țineîntr-însa Taina pocăinței.
I) Ce este zdrobirea inimii. Zdrobirea inimii este o mîhnire și o dureredesăvîrșită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatelesale pe Dumnezeu și a călcat legea Lui dumnezeiască. Această durere nustă numai întru simțire, adică în suspine și lacrimi, ci stă, mai ales, înaceea ca voința omului să urască păcatul dinlăuntru și să hotărască sănu-l mai facă. Ține seama și de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea și zdrobirea inimii sînt părți alcătuitoare ale pocăinței și, în măsura în care se găsesc în inimă, se află și omul în pocăință. Îndată însă ce va lipsi durerea din inimă, lipsește și omul de la pocăință. Prin aceasta vrea să spună că durerea și zdrobirea trebuie să se afle pururea în inima celui ce se pocăiește, și în acest chip pocăința lui este adevărată. Însă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sînt desăvîrșiți și asemenea unor fii, fiindcă izvorăște numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăiește un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, și nu pentru că va fi lipsit de moștenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. [...]

Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiți duhovnici

Întîi, cercetează și află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalți. Pentru că Marele Vasile spune (în hotărîrea pe scurt 229): ,,După cum oamenii nu-și arată unul altuia suferințele și rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor încercați care știu să le lecuiască, așa și păcatele secade să fie înfățișate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.“

Cum să-și cerceteze cineva cugetul său

În al doilea rînd, după cum stai și socotești cu cîți bani ești păgubit în neguțătoria pe care o faci, tot așa adună-te și tu, frate, deoparte, și înainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămîni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului – șezi în mare liniște, și plecîndu-ți capul, cercetează în cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numește judecata cugetului. Și să nu te faci apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfințitul Augustin. Socotește și tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieții tale, cu mîhnire și amărăciune în sufletul tău: ,,Sfîrși-voi firul vieții mele aducîndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu!“ (Isaia 38:15); sau măcar socotește, după ce te-ai mărturisit, cîte păcate ai săvîrșit; cu fapta, cu vorba și încuviințarea gîndurilor. Numără lunile; apoi, de la luni, treci la săptămîni, și de la săptămîni la zile. Adu-ți aminte de oamenii cu care ai păcătuit și de locurile unde ai păcătuit și gîndește-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.
Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu cînd e vorba să-și facă o asemenea cercetare amănunțită a cugetului lor, fie că uită și nu pot să-și amintească păcatele, iată, frate, că ți-am așternut pe hîrtie, în ,,Învățătura către duhovnic“, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă și păcatele care se trec cu vederea. Ți-am înfățișat acolo și cele zece porunci și cine sînt cei ce greșesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate și să te facem să-ți amintești cu ușurință păcatele tale. Deci caută acolo, și, cercetînd, adu-ți aminte carepăcate din cele ce se află acolo le-ai săvîrșit, ca să le mărturisești.
Dar, precum vînătorii nu se mulțumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o ucidă, tot astfel și tu, frate al meu păcătos, nu te mulțumi doar să-ți cercetezi și să-ți afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puțin îți va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ți omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii și cu îngrijorarea. Și, ca să dobîndești zdrobirea, socotește marea vătămare pe care ți-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobîndești îngrijorarea, gîndește la paguba cea mare pe care păcatele tale ți-au pricinuit-o ție însuți. [...]

Cum trebuie să se mărturisească păcătosul

După ce te vei fi gîndit în acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, și te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii și îngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit. Dacă știi carte, însemnează-ți, frate, păcatele și pe hîrtie, ca să nu le uiți. Și, de va fi departe locuința duhovnicului, să nu întîrzii, după cum nu întîrzii sămergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi și tu ca fiul acela risipitor: ,,Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu“ (Luca 15:18). Și, mergînd la dînsul, cînd acela îți va spune să-ți mărturisești păcatul tău înaintea Stăpînului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea sfintei Lui icoane, să zici: ,,Părinte, greșit-am la cer și înaintea Ta și nu sînt vrednic să mă numesc fiul Tău, Dar iată că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ție, întru dreptatea inimii.“ Și, așa, să începi apoi să te mărturisești.

Ce este mărturisirea?

Mărturisirea este o înfățișare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele,ca și a vorbelor și a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără rușinare, hotărîtă, și se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie
Așadar, și tu, frate:
1) Trebuie să mărturisești, cu însăși gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele și toate gîndurile tale rele. Am zis să-ți spui păcatele cu însăși gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiți, totuși ai datoria să le citești tu însuți duhovnicului tău. Cei care își scriu păcatele și, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău și greșesc, iar mărturisirea lor nu este desăvîrșită. Și, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit și să-și citească ei singuri înscrisul cu păcatele lor.
Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind împreună cu David: ,,Și din voia mea mă voi mărturisi Lui. “Să nu te asemeni și tu, în aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună și visul, și tălmăcirea lui. ,,Deci, descoperiți-mi visul și tîlcuirea lui! (Daniel 2:6). Dar tu, spune mai întîi visul, adică păcatele tale, și atunci, auzindu-le, duhovnicul să le îndrepte.

Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturisești cu smerenie, cu multă umilință și cu inima zdrobită - precum și-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum Cananeanca și precum se ruga vameșul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta și să-ți dea iertarea păcatelor. Fiindcă „inima înfrîntă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“ (Psalmul 50:18). Această smerenie și umilință trebuie să o arăți încă și atunci cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea și fără să te mînii, și nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca și cînd ți-ar face-o Însuși Dumnezeu. Ce zic să o primești cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un vinovat și să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuiește Sfîntul Ioan Scărarul: ,,Fii - și în purtare, și în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătînd spre pămînt, și, de este cu putință, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuiește, ca pe ale lui Hristos“ (Cuvîntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre învinovățirea ta
3) Cînd te mărturisești nu trebuie să învinovățești pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva, și Eva pe șarpe. Nu! Tu să nu faci așa! Ci să te învinovățești numai și numai pe tine și voința ta cea ticăloasă. ,,Dacă vrei să învinovățești pe cineva - îți spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - învinovățește-te pe tine!“ Și alcătuitorul Pildelor spune: ,,Drept este cel ce se învinovățește pe sine“ (Pilde 18:17). ,,Pe sine“ zice, și nu ,,pe alții“. Pentru ca nu cumva, căutînd să-și împuțineze cu mărturisirea păcatele sale, să și le sporească, adăugînd și învinovățirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuiește Ioan Scărarul:(Cuvîntul IV): ,,Spune și nu te rușina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăși lipsa mea de grijă, și nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!“

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă
4) Trebuie să te mărturisești întru adevărul și dreptatea inimii tale, arătîndu-ți toate păcatele, așa cum le-ai săvîrșit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor și felul lor. (vezi capitolul V al ,,Învățăturii către Duhovnic“, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăți.) Mărturisește-ți păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic, și jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine știe ce cuvinte meșteșugite - cu care înacelași timp să-ți ascunzi păcatele, cu scopul să-ți micșorezi rușinea – ci să le mărturisești simplu și drept, cu inimă fără vicleșug, și adevărat. Fiindcă, dacă te mărturisești cu vicleșug și doar așa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubește pururi adevărul: ,,Că iată adevărul ai iubit“ (Psalmul 50, 7), ci încă și păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolți din nou în tine, după puțină vreme, după cum încolțesc din nou și perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni și tu, în această privință, cum spune David: ,,Ca un brici ascuțit ai făcut vicleșug“ (Psalmul 51:1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te rușinezi
5) Trebuie să te mărturisești fără să te rușinezi, fiindcă rușinea pe care o capeți cînd te mărturisești îți aduce slavă și har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah: ,,Este rușine care aduce păcate și este rușine care aduce mărire și har“ (Isus Sirah 4:23). Rușinea aceasta te face să scapi de rușinea ce va să fie în ziua înfricoșată a Judecății, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): ,,Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin rușinea de aici, să scapi de rușinea de dincolo!“
De ce te rușinezi, păcătosule? Cînd săvîrșești păcatul nu te rușinezi, și acum, cînd cauți să te scapi de el, te rușinezi? O nebunule! Tu nu știi că rușinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îți dă îndrăzneală și nerușinare, iar cînd îl mărturisești îți dă frică și rușine? Așa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: ,,Două sînt acestea: păcatul și pocăința: în păcat - rușine și batjocură; în pocăință - laudă și îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala și dă la păcat îndrăzneală, și la pocăință rușine. Tu însă să nu i te încrezi!“ (Cuvîntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătățit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle rușine păcătoșilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ți-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca să te rușinezi, ci un om, unul supus patimilor ca și tine, pentru ca să nu te rușinezi. [...] Iar dacă - să zicem - ai afla de la alții sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe față altora păcatele tale, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înșelăciune a diavolului, cu care caută să-ți piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă și mărturisește-ți păcatele! Iar dacă acela le dă pe față altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputință, să o facă) el are să dea socotealăînaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, ești pe deplin nevinovat și iertat de păcatele tale. Așa cum îți aduce la cunoștință Sfîntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): ,,Dacă îți dă în vileag și-ți defaimă mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămîne întru totul nevinovat, și izbăvit pe deplin de greșelile lui.“ În vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii și-și mărturiseau păcatele la toată mulțimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: ,,La început, așa au socotit preoții să se arate mulțimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturisește, ca într-un teatru“ (Cartea a VII-a, capitolul 16, și canoanele 56 și 75 ale marelui Vasile spun același lucru.) Un om drept ca Iov nu se rușina să se mărturisească în fața mulțimii, după cum ne vestește el însuși: ,,Căci nu am dat înapoi față de mulțimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor“ (Iov 31:34). Și tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te rușinezi, cînd te mărturisești unui singur om?

Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ți arăți păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, înfricoșatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor și oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. ,,Mustra-te-voi și voi pune înaintea feței tale păcatele tale“ (Psalmul 49:22). Ce zic, „judecător“? Înseși păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci și te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. ,,Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra“ (Ieremia 2:19). Vezi și pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: ,,Acolo le vom vedea (greșelile noastre), în fața ochilor, goale și descoperite, și vom plînge acolo, și va fi în zadar!“ Vezi și mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvîrșit (în al optulea capitol al ,,Învățăturii către Duhovnic“).
Dacă cumva vreun singur păcat va rămîne nemărturisit, rămîn neiertate și celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de rușine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îți mai adaugi ție, pe deasupra, și un alt mare păcat, al pîngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în ,,Cartea cea pentru mărturisire“, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi și în ,,Mîntuirea păcătoșilor“, unde se arată că o femeie, deși și-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu și-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieșea din gura ei cîte un șarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un șarpe mare cum și-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăși l-a tras înăuntru și nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toți ceilalți șerpi care ieșiseră mai înainte s-au întors iarăși și au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat șezînd pe un înfricoșat balaur, și i-a spus duhovnicului ei și fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu și-a mărturisit acel păcat. De aceea, și un oarecare dascăl te sfătuiește cu înțelepciune că, dacă vrei să biruiești pe diavolul care îți aduce rușinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te rușinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărîre

7) Trebuie să te mărturisești cu hotărîre, adică să arăți înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică și statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decît să mai păcătuiești cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărîre în inima ta, puțin îți va folosi zdrobirea inimii, și îngrijorarea și pocăința, cum spun îndeobște toți dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cîți nu iau o asemenea hotărîre, au - ca sa zic așa - un picior la duhovnic, și altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarăși să săvîrșească păcatul, asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăși la vărsătura lui, și cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvălește iarăși în noroiul de la început. Aceștia - după cum spune Sfințitul Augustin - nu retează păcatul, ci amînă aceasta pentru altădată. Ei se mărturisesc doar din obișnuință, așa, pentru că vine – să zicem - Paștele, sau Nașterea Domnului, sau pentru că sînt în primejdie de moarte, și nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborînd în iad cum cade zăpada pe pămînt în mijlocul iernii. Și oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc Creștinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-și sfîșie inima cu o durerea devărată, pentru o îndreptare hotărîtă, ci își sfîșie numai veșmintele, după cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasă și prefăcută durere. ,,Sfîșiați inimile, și nu hainele voastre!“ (Ioil 2:13).
Și ce-ți va fi ție de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea ,,am păcătuit“ a spus și Saul (I Împărați15:24), a spus și Iuda (Matei 27:4), dar nu le-a folosit. De aceea, și marele Vasile spune că nu se folosește de pe urma mărturisirii și nu se mărturisește nicidecum acela care spune numai ,,am păcătuit“, dar stăruie iarăși în păcat și nu-l urăște. Și spune că nu trage nici un folosde pe urma nedreptăților pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăși săvîrșește nedreptăți, ,,fiindcă nu se mărturisește cu adevărat cel ce zice«am păcătuit», și pe urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvîntul Psalmului, și-a aflat păcatul său și l-a urît. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viață? Tot așa este și cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic“ (într-o tîlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăință înseamnă să te hotărăști să-ți schimbi viața. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! –sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci așa să spui: Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de astăzi - cu voință puternică, neschimbată și hotărîtă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbușesc într-o prăpastie și după cum nu vreau vreodată să mă omor.“ Deoarece voința omului nu poate să rămînă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ți-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfîrșitul învățăturii a șasea, pentru păzirea de sine.
Se cuvine să însemn aici că se face și o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-și mărturisește păcatele cu împrejurările și cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea și hotărîrea dea nu mai greși și cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat și nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; și 3) (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleași păcate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi - spune, odată cu păcatele din urmă, și pe cele dintîi, socotite ca niște rădăcini și pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii și smerenie.
Scris este în cartea ce se cheamă ,,Învățătură pentru cel ce se pocăiește“, că este un lucru foarte folositor dacă își face cineva și o mărturisire cuprinzătoare și de obște a tuturor păcatelor pe care le-a săvîrșit în întreaga sa viață, după cum fac cei ce vor să se preoțească și cei ce sînt în primejdie de moarte, măcar o dată pe an și mai ales, dacă se întîmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strîng laolaltă toate păcatele, ca niște rîuri, și alcătuiesc o mare întinsă, sau sînt ca niște munți deasupra altor munți, încît par că ajung pînă la cer, cum spune Ezdra: ,,Și greșelile noastre s-au ridicat pînă la cer“ (Ezdra, 9:6). Iar cel ce se mărturisește, văzîndu-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare rușinare, o suferință mai mare, o mai mare smerenie și, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mîniat-o atîta de mult. Capătă astfel o liniște deplină în cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate, și capătă o mare înfrînare și piedică spre a nu mai cădea din nou.
Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său. [...]

Ce este împlinirea canonului

După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinței, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăște Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Așadar și tu, frate al meu păcătos, ești dator să primești cu mare bucurie canonul pe care ți-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Și, înainte de toate, să primești din tot sufletul îndepărtarea de la împărtășire, atîția ani cît va hotărî el. Fiindcă cu această mică pedeapsă îmblînzești marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veșnic al iadului.

Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe șapte zile, nu s-ar fi curățit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrînatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu și-ar fi mîntuit sufletul (I Corinteni 5). Așa și tu, frate, dacă nu primești această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăți pe deplin, nici sufletul tău nu se mîntuiește. Neguțătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cîștig și de mare însemnătate pentru cei înțelepți: una dai, și scapi de milioane; primești (pedepse) trecătoare, și scapi de cele veșnice.
Împăratul David, pentru ispășirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăția sa de însuși fiul său, Avesalom. Cutreiera munții și văile desculț, era ocărît și lovit cu pietre de Șimei (2 Împărați 16:6-13), era disprețuit și defăimat de toți. Și tu cauți să-L îmblînzești pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce ești! Împăratul Teodosie cel Mare a împlinit o vestită canonisire la Milan, așa cum i-a fost hotărîtă de Sfîntul Ambrozie. Împăratul Romanos cel bătrîn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Și, cînd era timpul să mănînce pîine, avea (lîngă el) un băiețaș care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire, și-i spunea: ,,Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!“. Alt împărat, pentru un omor pe care îl săvîrșise, a fost canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale. Și, acolo sus aflîndu-se, dezbrăcat de veșmîntul împărătesc, a ținut un post întreg de patruzeci de zile numai cu pîine și apă, în necurmată rugăciune și tăcere, dormind pe pămîntul tare. Și alți mulți împărați au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Și tu, păcătosule, ești –chipurile! - mai de soi decît ei? Sau ai un trup mai de soi și mai gingaș, și nu primești un canon atît de ușor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?
Să nu te înșele cugetul zicînd că dai bani să-ți răscumperi canonul! Împărații aceștia aveau bani mai mulți decît tine și puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putință să se întîmple, chiar dacă cineva ar da o împărăție. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mulțumită în alt chip decît numai dacă se pedepsește însuși trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de cîștig, și-ți va spune să-i dai bani, că el te iartă, ia aminte și să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte în asemenea chip, și-ți pierzi și banii, și rămîi și neiertat. Sfîntul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic așa: „Duhovnicii nu pot ierta pe cei bogați care dau bani, căci ei nu sînt stăpîni și domni ai iertării, sau moștenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioși care ziceau: «Veniți să moștenim altarul lui Dumnezeu!» Căci, după cum aspus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiți, chiar dacă aceștia ar fi bogați“ (epistola 1060 către Zosim). (Vezi și la începutul capitolului IX din ,,Învățătura către duhovnic“.)

Cel ce împlinește canonul său este fiu adevărat al Bisericii
Dacă îți împlinești canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăți că într-adevăr te pocăiești și ești fiu cu adevărat al lui Dumnezeu și al Sfintei Biserici, care a hotărît această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu ești fiu adevărat al lui Dumnezeu și al Bisericii, așa cum grăiește și Pavel: ,,Răbdați, spre înțelepțire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca față de fii, căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește? Iar dacă sînteți fără de certare, de care toți au parte, atunci sînteți fii nelegitimi și nu fii adevărați“ (Evrei12:7-8).

Cel ce se pocăiește se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu.
Dacă, din întîmplare, duhovnicul tău vrea să-ți dea canon ușor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ți dea canon mai greu (cum fac mulți care se pocăiesc cu osîrdie), ca să îmblînzești mai vîrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate și să te încredințezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veșnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat. Păcătosul trebuie să-și capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci.

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

Iar după ce te-ai mărturisit și ți-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzești să nu cazi din nou în același păcat sau în altele, folosește-te de aceste cinci povățuiri, ca de niște leacuri care să te păzească:

Întîia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute. Să nu uiți, ci să-ți amintești pururea de păcatele pe care le-ai săvîrșit. Că așa îți poruncește Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: ,,Eu sînt Acela care șterge păcatele tale și nu Își mai aduce aminte de fărădelegile tale“ (Isaia 43:25). Aceasta să faci, adică să-ți amintești păcatele tale, nu ca să-ți chinuiești cugetul - îți spune dumnezeiescul Gură de Aur, în Omilia IV la Statui - ci să-ți pedepsești sufletul, ca să nu mai zburde la patimi și să nu mai cadă iarăși în aceleași. Ca, prin aducerea aminte, să cunoști marele dar ce L-ai primit de la Dumnezeu ca să-ți ierte atît de multe păcate, după cum și Pavel și-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cît de mare este harul lui Dumnezeu – spune Sfîntul Ioan Gură de Aur (Cuvîntul XXXVIII la I Corinteni). Unul care ascăpat dintr-o mare primejdie, cînd își amintește ce a pățit, tremură și se înfricoșează, și frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăși în aceeași prăpastie. Așa și David, după ce i-au fost iertate păcatele, întotdeauna și le amintea și le avea înaintea ochilor lui. De aceea și zice: ,,Și păcatul meu înaintea mea este pururea“ (Psalmul 50:4).
Dacă voiești - îți spune Sfințitul Augustin - să-Și întoarcă Dumnezeu fața Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le privești și să plîngi pentru ele. Dacă tu vei scrie și îți vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredințează că Dumnezeule va șterge și ți le va ierta. Iar dacă tu le vei șterge de unde le-ai scris și le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu și-Și va aminti de ele. Și iarăși spune același: ,,Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neîncetata aducere aminte și necurmata lor osîndire“. (Cuvîntul II cum că spre folos este că proorociile nu sînt limpezi).
Sfîntul Marcu Pustnicul te sfătuiește însă ca, atunci cînd îți mărturisești lui Dumnezeu păcatele tale, să nu-ți amintești de ele după felul lor, deci să nu-ți amintești împrejurările și fețele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu încă împătimit și iubitor de plăceri, s-ar putea să poftești iarăși la ele și să te tulburi; sau, aducîndu-ți aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi în deznădejde. Mai cu seamă să te ferești cînd este vorba de păcatele trupești și murdare pe care le-ai săvîrșit: deci să nu-ți aduci în minte împrejurările și oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îți întinezi mintea. Să-ți amintești doar că ești păcătos și că ai săvîrșit multe păcate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.
A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului. A doua păzire folosește-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleași pricini aduc întotdeauna și aceleași urmări. Fugi dar, frate, de priveliștile cele rele, de vorbirea și întovărășirea cu cei fără de rînduială și, mai cu seamă, să fugi de vorbirea și prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupește. Fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine și să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceștia a vorbit Domnul: ,,Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decît tot trupul tău să fie aruncat în gheena“ (Matei 5:29). Să nu te încrezi niciodată în tine, zicînd: Eu pot să mă întovărășesc cu oameni vătămători și să nu mă vatăm! Înșelător este gîndul acesta, fiindcă scris este: ,,Nu te încrede în dușmanul tău niciodată“ (Isus Sirah 12:12). Și unii dascăli sînt de părere că acel prea-înțelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpînei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgește, acela va cădea: ,,Cel ce iubește primejdia, va cădea într-însa“ (Isus Sirah 3:25). De aceea spune și dumnezeiescul Gură de Aur: ,,Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi și de multe ori va cădea într-însele“ (Cuvîntul XV la statui).

A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune. De a treia păzire folosește-te, spovedindu-te des, așa încît, dacă este cu putință, să alergi îndată la duhovnic ori de cîte ori vei săvîrși un păcat cît de mic, care se iartă, nu doar cînd vei săvîrși un păcat mare și de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sînt arătate doctorului nu se măresc, tot așa și păcatele mici, cînd sînt mărturisite, nu sporesc, după cuvîntul Scărarului: ,,Vînătăile care sînt date la iveală nu se vor înrăutăți, ci se vor tămădui“ (Cuvîntul lV pentru ascultare).
Berzele au un obicei foarte înțelept: cînd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Așa fac și diavolii: fug de cel ce se spovedește des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, își pierd cuiburile și mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr îmbunătățit, că ei nu au mijloace și nici putere împotriva cui se spovedește des. Și, pe lîngă aceasta, au mai spus că, atîta timp cît omul se află nespovedit, toate mădularele lui sînt ca și legate de păcat și nu se pot mișca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi, numaidecît ele sînt dezlegate. Și pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată în Iordan, ci de șapte ori, decît pentru a ne învăța pe toți - mici și mari, patriarhi și arhierei, duhovnici și preoți - să ne spovedim de șapte ori, adică des, cît mai des cu putință (pentru că numărul șapte înseamnă, în dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori“). Și ne mai învață să ne scăldăm în apele pocăinței, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza înainte-mergătorul ,,botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor“ (Marcu 1:4).[...]
Întîiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adînci în pămînt, tot așa și deasa mărturisire nu lasă obiceiurile și deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adînci în inima celui ce se spovedește des. Sau - mai bine zis -după cum un copac bătrîn și mare nu poate fi doborît dintr-o singură lovitură, tot așa, un obicei și o deprindere veche și rea nu se poate dezrădăcina și nimici cu totul doar cu o singură suferință a inimii (și aceea, poate, nedesăvîrșită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăiește, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.
Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedește des are mare ușurință în a-și cerceta cu amănunțime cugetul și a-și afla numărul păcatelor sale, deoarece, ușurîndu-se neîncetat de mulțimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămîn tot mai puține. Pentru aceasta poate și el să le găsească mai lesne și să și le amintească. Iar cel care nu se mărturisește des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunțime, și nici să și le amintească; ci, de multe ori, uită multele și grelele păcate ale sale care, dacă rămîn nemărturisite, rămîn prin urmare și neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morții sale, și atît de mult îl va strîmtora, încît îl vor trece sudorile morții și va plînge cuamar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.
Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturisește des, chiar de va săvîrși vreodată un păcat de moarte, îndată însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu, și cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viața cea veșnică. Iar cel ce nu se mărturisește des, dacă - să zicem - săvîrșește și el același păcat de moarte, și nu aleargă neîntîrziat să se spovedească, cîtă vreme rămîne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar și lucrurile bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri, metanii mari și altele asemenea - nu-I sînt vrednice pentru a-i cîștiga plată și viață veșnică, pentru că sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul și temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi și capitolul X al ,,Învățăturii către duhovnic“.)
Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturisește des este mai încredințat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu și că astfel va fi mîntuit. Și diavolul - care este pururea obișnuit să meargă la morți, nu numai la moartea păcătoșilor, dar și la cea a sfinților (cum spune marele Vasile în tîlcuirea Psalmului 7) și încă și la aceea a Domnului, potrivit cu cuvîntul: ,,Vine stăpînitorul acestei lumi, și el nu are nimic în Mine“ (Ioan 14:30) - diavolul, zic, care merge la morțile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge și la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindcă acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie, și socotelile lui sînt limpezi și catastifele lui sînt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedește des este foarte cu putință să moară nespovedit, și astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăși cu ușurință în păcat, și nu se spovedește, iar moartea vine pe neașteptate.
Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuiește deasa mărturisire este că îi împiedică și-i înfrînează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se mărturisește des, cînd își amintește că peste puține zile are să se spovedească, chiar dacă își are gîndul la păcat, se oprește numaidecît, socotind rușinea pe care o va simți cînd se va mărturisi și dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris și Sfîntul Ioan Scărarul: ,,Nimic nu dă diavolilor și gîndurilor (vinovate) atîta putere asupra noastră, cît faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, și să fie hrănite în inimă.“ Și iarăși: ,,Sufletul care înțelege mărturisirea este oprit ca de un frîu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvîrșim fără frică, ca și cum am fi înîntuneric“ (Cuvîntul IV). De aceea, același sfînt grăiește pentru frații acelei minunate chinovii pe care o înfățișează, că aveau cîte o tăbliță atîrnată de cingătoare, pe care își scriau gîndurile în fiecare zi, și le spuneau prin spovedanie la acel mare stareț.
Așadar, frate al meu păcătos, aflînd de acestea, mergi mai des la sfințita Mărturisire, căci cu cît mai des mergi la această baie, cu atît mai spornic te vei curăța. Nu amîna timpul potrivit zicînd: Să fac acest lucru, și pe urmă merg să mă spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deși de multe ori Se arată îndelung răbdător, totdeauna sosește la timp. ,,Să nu zici: Am păcătuit, și ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Că mila și mînia de la El sînt, și peste cei păcătoși se va odihni mînia Lui“ (Iius Sirah 5:4, 7). Adu-ți aminte mereu de Samson, care, deși de trei ori a izbutit să-și rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă și să scape. ,,Voi face ca mai înainte, și mă voi scăpa de ei. Dar nu știa că Domnul Se depărtase de el“ (Judecători 16:20). Așa și tu, frate, cu toate că o dată, și de două ori și de trei ori păcătuind și zăbovind să te îndrepți și să te spovedești, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit să te spovedești și să te îndrepți, dacă și a patra oară păcătuind amîni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit și neîndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se întîmple niciodată vreunui Creștin.
A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Folosește cea de a patra păzire, frate, ca să-ți amintești de cele de la sfîrșitul vieții tale, adică să cugeți necontenit la moartea ta, la înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veșnică și la veșnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte și teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasă să păcătuiești. Dupăcum grăiește Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: ,,În tot ce faci, adu-ți amintede sfîrșitul tău, și nu vei păcătui niciodată“ (Sirah 7:38). Așadar, atunci cînd gîndul cel viclean și diavolul, ca și patimile tale, se luptă cu tine și te îndeamnă să păcătuiești fă așa: întîi, pune în fața ta moartea și cugetă că însuși acest trup al tău - care acum poftește să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvîrșească vreun alt păcat - va muri și își va pierde frumusețea, sănătatea, grăsimea și toate puterile lui, și o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumusețe, fără suflet. Gîndește-te că acesta are să fie înmormîntat într-un mormînt prea-întunecat, și acolo are să se risipească și o să ajungă hrană viermilor, împuțiciune, putreziciune și pulbere. Adu-ți aminte cîtă spaimă, cîtă durere, cîtă groază vei încerca atunci cînd sufletul se va despărți de trup, cînd îți vor sta în preajmă diavolii, ca să te răpească, și nimeni nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că același lucru are să se întîmple și acelui ins cu care dorești să săvîrșești păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu îl iubești și-l poftești atît de mult, peste puțin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor și împuțiciune. Și, mai presus de toate acestea, amintește-ți că însăși moartea este ca un hoț care vine pe neașteptate, încît nu știi niciodată cînd vine la tine. Se poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă, și tu, care te simțeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, și tu, care ai ajuns pînă seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: ,,Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului“ (Matei 25:13). Trage învățătură din acestea, frate al meu, și spune așa în sinea ta: Dacă eu am să mor, și poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plăcerile lumii? Ce voi cîștiga dacă săvîrșesc acest păcat? Ce-mi va rămîne dacă voi făptui această ticăloșie? Mergi înapoia mea, satano, și tu, gînd viclean! Nu vreau să te ascult, și să cad în păcat!
În al doilea rînd, dacă vrei să nu păcătuiești, pune-ți în față ziua înfricoșată a Judecății și adu-ți aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci, adică cum cerul se va înfășura ca o hîrtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele și luna se vor întuneca, munții și colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimînta și va scădea, stihiile vor arde, pămîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide și vor învia toți oamenii, de la Adam pînă la sfîrșitul lumii, ca să se înfățișeze înaintea înfricoșatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pînă și Îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele și cum are să fie judecat fiecare, urmînd să dea socoteală în amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvîrșit și pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit. Așadar, păcătosule, așa să-i zici gîndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, în ziua și în ceasul acela înfricoșat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, față de acel judecător nemitarnic și nepărtinitor? Ah, cîtă teamă și cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă țin pe picioare? - cînd voi auzi hotărîrea aceea cutremurătoare: ,,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, cel pregătit pentru diavol și pentru Îngerii lui!“ Vai! Vai! Cîtă rușine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag înaintea a toată acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfinților, a Drepților, a păcătoșilor și a toată omenirea! Desigur, neputînd să îndur acea necinstire și rușine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munților și măgurilor să se prăbușească și să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor și ca să scap de urgia unui asemenea înfricoșat Judecător, ,,strigînd munților și stîncilor: Cădeți peste noi și ne ascundeți de fața Celui ce șade pe tron și de mînia Mielului! (Apocalipsa 6:16).
De voiești să nu păcătuiești, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoșate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire deDumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîșnirea dinților și celelalte cazne nenumărate și felurite. Și, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărășit cu înșiși acei diavoli, dușmanii tăi, pe care îi urăști atît de mult, pentru că ți-au pricinuit atîtea suferințe. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfîntul Maxim. Căci - în cuvîntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune următoarele: ,,Și, ceea ce este mai jalnic între toate și mai greu de spus cu adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atît mai mult să-l îndur (izbăvește-ne, Hristoase, și scapă-ne de această durere!): despărțirea de Dumnezeu și de Sfintele Sale Puteri, și viețuirea laolaltă cu diavolul și dracii săi vicleni, care va ține o veșnicie! Și cea mai grea și mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sînt urîți.“ Apoi, ține minte că toate aceste suferințe vor fi pedeapsă păcătoșilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.
Așadar, așa să-ți vorbești în tine însuți: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veșnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric în ființa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aș fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stînjenești! Nu, nu te voi săvîrși! Și cum, pentru o singură și măruntă plăcere, să dobîndesc o veșnicie de suferințe și să plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: ,,Doar am gustat puțină miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mînă, și, iată, trebuie să mor!“ (I Împărați 14:43).
A cincea păzire: cunoașterea păcatului. Folosește, frate, și a cincea păzire, cunoscînd bine ce lucru rău este păcatul, și mai ales cel de moarte. Toți oamenii săvîrșesc păcatul fiindcă nu știu cît de mare rău este. De aceea, în multe părți ale dumnezeieștii Scripturi, păcătoșii se numesc „nesocotiți“ și „neștiutori“. Avînd în vedere acestea, noi aici îți vom da (putința) să cunoști răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l înțeleagă pe deplin: ,,Greșelile, cine le va pricepe?“ (Psalmul 18:13), ci numai cît este cu putință: 1) din păcatul însuși, 2) din împrejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
1) Cunoașterea păcatului din el însuși. Păcatul, prin el însuși, este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară față de Dumnezeu cel nemărginit și o defăimare a nemărginitei Sale bunătăți și măreții. Deoarece atunci cînd tu ai să săvîrșești - să zicem - un omor, sau curvie, sau furtișag, sau vreun alt păcat, gîndește-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta și diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îți spune: Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei face, vei cîștiga un Rai veșnic, iar dacă îl vei face, vei dobîndi o pedeapsă veșnică! Iar diavolul îți spune: Săvîrșește acest păcat, și nu mai ține seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Știi ce faci dacă vei asculta de diavol și vei săvîrși acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu, disprețuiești legea Sa, înjosești măreția și bunătatea Sa. Dacă nu cu vorba, însă că fapta se vede că-I spui cuvintele: ,,...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale!“ (Iov 21:14). Și: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preț pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stăpîn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul și porunca Ta! Astfel, te asemeni și tu cu încăpățînatul Faraon, care spunea: ,,Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul!“ (Ieșirea 5:2). [...]
2) Cunoașterea păcatului după împrejurările care îl însoțesc. Am arătat, în culori întunecate, cît de mare este răutatea păcatului, privit în el însuși. Acum, îți vom arăta răutatea lui și după împrejurările care îl însoțesc.
Cea dintîi împrejurare a păcatului.
Cea dintîi împrejurare a păcatului ești tu însuți, care îl săvîrșești. Fiindcă cine ești tu, cel care te împotrivești măreției atît de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămîntului, puțintel lut, precum spune Isaia: ,,Tu ești Tatăl nostru, noi sîntem lutul“ (64:7). Un om care, nu numai că ai începătura din pămînt și în pămînt ai să te risipești, dar și un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea și înțelepciunea Lui cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferințe și dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaș al Tainelor Sale, adăpat cu sîngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Și, un asemenea om să păcătuiască?! O..., înfricoșată priveliște! Să păcătuiască un barbar, un păgîn, un închinător la idoli, se poate răbda - ,,de m-ar fi ocărît vrăjmașul, aș fi răbdat“ (Psalmul 54:12) - dar să păcătuiască un Creștin - care s-a împărtășit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul și în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atîtea ori de darurile Lui, care Îi datorează întreaga sa ființă - aceasta nu se mai poate răbda: ,,iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea și cunoscutul Meu, care împreună cu Mine te-ai îndulcit de mîncări...“ (Psalmul 54:14, 15). [...]
A doua împrejurare a păcatului. A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuiești. Și oare te încumeți tu să săvîrșești păcatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ți păstrezi viața, ca să dobîndești slavă, sau bogăție, sau o împărăție? Nu! Ci îl săvîrșești pentru puțină linte, ca Esau; ca să mănînci puțină miere, ca Ionatan, sau ca să dobîndești puțin orz sau o bucată de pîine. ,,Voi Mă necinstiți înaintea poporului Meu pentru o mînă de orz și pentru o bucată de pîine“ - așa se plînge Dumnezeu prin Iezechiel (13:19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, disprețuiești binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere grețoasă, pentru un cîștig de nimic, pentru o deșartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pînă la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: ,,M-au urît pe nedrept!“ (Ioan l5:25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse din nou peste tine focul și pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pămîntul sub picioarele tale și să te înghită de viu, ca pe Datan și Aviron?
A treia împrejurare a păcatului. A treia împrejurare a păcatului este locul în care îl săvîrșești, frate. Ah! Și, de ai fi ocărît pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni și deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? În fața Lui deci, înaintea feței Lui păcătuiești, păcătosule, chiar în fața ochilor Lui, și te arăți ca și cum I-ai spune: ,,Cu toate că ești de față, cu toate că vezi și auzi fiecare gînd, și cuvînt și faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoși privesc cu ură la răutate, eu totuși o voi săvîrși! Dacă o vezi și dacă nu-Ți place, puțin îmi pasă de asta! Îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, îndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus! [...]
A patra împrejurare a păcatului. A patra împrejurare este vremea în care săvîrșești păcatul. Mai ales din această împrejurare se vede cîtde mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvîrșești doar atunci cînd Dumnezeu te ceartă și te pedepsește, ci întotdeauna: ,,... oameni care întărîtau fără încetare fața Mea“ (Isaia 65:3). Fără încetare: și cînd îți păzește ființa ta, și cînd îți dăruiește hrană și îmbrăcăminte; fără încetare; și atunci cînd te apără de mii de primejdii înfricoșate, și cînd îți dă putere, sănătate, frumusețe, prieteni, avuții și toate celelalte bunătăți cîte le ai. Și, ceea ce este mai greu e că, în același timp în care le primești pe acestea de la Dumnezeu, tu le folosești ca arme ca să porți război fără încetare împotriva Însuși Aceluia care ți le-a dăruit. Lucru care, dacă l-ai fi făcut față de un împărat de pe pămînt, ar fi fost o culme a nelegiuirii și nerecunoștinței. Despre o asemenea lipsă de recunoștință a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii și toți oamenii s-ar fi rușinat că sînt de o fire cu tine.
A cincea împrejurare a păcatului. A cincea împrejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc înspăimîntătoarele răutăți și urmări pe care ți le pricinuiește. Șapte sînt capetele balaurului celui otrăvitor:
Întîia răutate a păcatului. Întîia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atît de mare preț, încît Domnul Și-a cheltuit tot sîngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, și pe care tu, nenorocitule, îl schimbi cu un nimic, făcînd ceva mai nechibzuit decît un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămîne atît de urît, încît este cu neputință să-l privească cineva așa cum este și să nu moară. [...]
A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ți lipsește sufletul tău de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar și o harismă atît de înaltă, încît face ca Duhul Sfînt să locuiască în tine cu o înființare și o lucrare osebită, alta decît în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției Lui, așa încît cea mai măruntă faptă a ta este de un preț atît de mare cît este și întreg raiul. Dar, îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum și fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: ,,voi sînteți din tatăl vostru, diavolul“ (Ioan 8:44).
A treia răutate a păcatului. A treia răutate a păcatului este că te lipsește, frate, de moștenirea veșnică a raiului - cum am mai spus – pe care Tatăl tău cel ceresc o avea pregătită să ți-o dea. Și cine poate spune cîtă cinstire primește de la toți un fiu întîi-născut și moștenitor al unui împărat? Cît este pizmuit de toți, cît îl fericesc toți? Nimeni, desigur! Tot așa, dimpotrivă, nimeni nu poate spune cît este de nebun, cît este de batjocorit de toți unul care și-ar vinde acest drept al său de neprețuit, cum și-a vîndut Esau dreptul de întîi-născut pentru puțină linte. [...]
A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipsește de toate plățile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvîrșit. De pildă: de ai fi dus o viață aspră vreme de șaizeci de ani împliniți, rămînînd despuiat și ars vara de arșița soarelui, iar iarna înghețat de frig, precum Onufrie și Petru de la Sfîntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanț de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; dacă ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credință mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi vărsat mai mult sînge decît toți mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvîrșit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte și răsplata lor și, murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevoințe. Așa hotărăște Însuși Dumnezeu pentru dreptul care păcătuiește, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: ,,atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui“ (Iezechiel 33:13). [...]
A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuiește păcatul este că te lipsește, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o mamă iubitoare îndrăgește și poartă din inimă pururea de grijă copilului ei, așa și Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cînd ești fără de păcat de moarte: ,,După cum mama își mîngîie fiul ei, și Eu vă voi mîngîia pe voi“ (Isaia 65:13). El îl ajută, îl chivernisește, îl ține în brațele Sale, îi îndulcește inima, îi luminează mintea, îi încălzește voința și-i dă o putere lucrătoare, ca să-și făurească mîntuirea cu ușurință. Însă, după ce tu păcătuiești de moarte, cu toate că nu te părăsește cu totul, Dumnezeu nu mai răspîndește totuși în sufletul tău înrîuririle și ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Așa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, și mîntuirea ta ți se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întărește și biruie. Și astfel, căzînd dintr-un păcat într-altul, nimerești la sfîrșit într-o prăpastie de nenorociri.
A șasea răutate a păcatului. A șasea răutate pe care ți-opricinuiește păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veșnică, fiindcă, îndată ce păcătuiești de moarte, numele tău se șterge din cartea vieții și te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.
A șaptea răutate a păcatului. A șaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează morții. Fiindcă - dacă nu nimicești păcatul în tine înaintea morții tale, printr-o pocăință adevărată și desăvîrșită și printr-o îndreptare - sufletul tău cade de fapt în acele temnițe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, așteptînd pînă ce va veni învierea cea de obște, ca să învie și trupul tău, ca să capeți și împlinirea pedepsei. La toate aceste nesfîrșite nenorociri și pagube pe care ți le pricinuiește păcatul cugetă și te socotește pururea, frate al meu păcătos, ca să dușmănești din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte și ca pe cel mai mare dușman al tău, și altă dată să nu-l mai săvîrșești.
3) Cunoașterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas acum, frate, să-ți arătăm răutatea păcatului și după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la îngeri, b) la oameni, c) în fața lui Iisus Hristos.
a) Pedeapsa păcatului la îngeri. Numai pentru un gînd trufaș și hotărîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit păcatul la îngeri, prăbușind în iad o mulțime nenumărată, neținînd seama că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după ființa lor, mai înțelepte decît toți oamenii, mai puternice decît toate făpturile. Și nu a ținut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subțire, nici de cunoașterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osîndit cu o pedeapsă veșnică, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înțelegem cît de mult urăște și, în același timp, pedepsește păcatul.
b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintîi om, îndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din rai și l-a osîndit, pe el și pe noi toți urmașii săi, să trăim pe acest pămînt blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferințe, cu suspine, cu nefericiri, și în sfîrșit să înfruntăm o moarte dureroasă și în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoși din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pîrjolit Sodoma și Gomora cu un alt și nou potop, de pucioasă și de foc. Și, în sfîrșit, fiindcă i-a osîndit pe păcătoșii nepocăiți să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie, și Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plînsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi și-i va urî în veci. [...]
c) Pedeapsa păcatului în fața lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul și în fața lui Iisus Hristos, dar cu o atît de aspră pedeapsă, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături deaceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană ușoară pe fața Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui înseamnă o pedeapsă mai mare decît dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume și ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli și orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferință a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul născut? [...]
A șasea păzire este rugăciunea. Sfințitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate și să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: ,,Să faci ce poți și să ceri ceea ce nu poți.“ Pentru aceasta, și noi - după ce ți-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea în păcat, mai sus arătate, mijloace pe care le poți folosi de la tine, cu propria ta putință și alegere – acum, la sfîrșit, îți dăm și un al șaselea mijloc de păzire, care este sfințita rugăciune. Să nu încetezi așadar să te dăruiești pe tine lui Dumnezeu, și să-L rogi prea-fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ți întărească voința în această hotărîre pe care ai luat-o, cu harul și ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduiește El însuși: ,,De va striga către Mine, îl voi auzi, pentru că sînt milostiv“ (Ieșirea 22:27). Nu ai putere de la tine însuti? Nu ai încredere în voința ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. ,,Nu aveți, pentru că nu cereți“ - spune dumnezeiescul Iacov(4:2). Te temi de primejdie? Te înspăimînți de ispita păcatului? Priveghează și te roagă, ca să nu cazi într-însul. ,,Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită“ (Matei 26: 41). Și, pentru mai multă ușurință, iată că-ți însemnăm aici rugăciunea de față:
Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Îți mulțumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmînd deci lui David - care spunea: ,,Juratu-m-am și m-am hotărît să păzesc judecățile dreptății Tale“ (Psalmul 118:106) – Îți făgăduiesc, cu o voință hotărîtoare a sufletului meu, că sînt gata să primesc mai bine mii de morți, decît să mai săvîrșesc vreun păcat de moarte și cu el să amărăsc nesfîrșita Ta bunătate. Fiindcă însă voința mea este slabă în sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuternicești cu harul Tău și să mă întărești cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămîn pînă la sfîrșit neabătut în această sfîntă hotărîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăință timpul ce-mi rămîne din viața mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale Maici și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.

Cuvîntul de pe urmă
Pun capăt și pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte:
Tatăl, Care a trimis pe Înainte-mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: ,,Pocăiți-vă!“ (Matei 3:2). Fiul, cînd S-a arătat în lume, a grăit acest cuvînt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: ,,Pocăiți-vă!“ (Matei 4:17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: ,,Pocăiți-vă!“ (Faptele Apostolilor 2:38). Trei sînt Cei ce mărturisesc, și mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuși. Deci, frații mei păcătoși: ,,Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!“
BIBLIOGRAFIE: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Ed. Credința Strămoșească, 2000.
 

Citește alte articole despre: smerenie, spovedanie, duhovnic, mărturisire

Ultimele din categorie