Sfântul Ioan Gură de Aur despre folosul Tainei Spovedaniei și despre intrarea păcatului în om

Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate și scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ți le șterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ți le și scrie și te și pedepsește. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi și să ne fie șterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noștri în ziua cea înfricoșătoare.

Când ni-i bolnav trupul, facem totul și ne zbatem ca să scăpăm de suferințe; dar când ni-i bolnav sufletul, amânăm și nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupești, pentru că pentru noi sunt fără importanță cele necesare, iar cele fără importanță, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor și curățim râurile. Că pricina bolilor trupești este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci și opt de ani (In. 5: 2-15), bolnavul coborât prin acoperiș (Lc. 5: 18-25), iar înainte de toți Cain (Fac. 4: 8). Dovezi despre adevărul acesta găsești câte vrei și unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor și vom opri toate pâraiele bolilor trupești. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci și păcatului; și păcatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul mai bun decât trupul.
Să ne ducem, dar, la Hristos și acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; și, lăsând la o parte toate cele trupești, să-I vorbim numai de cele duhovnicești. Iar dacă le vrei neapărat și pe cele trupești, îngrijește-te de ele după cele duhovnicești. Nu disprețui păcatul, pentru că nu simți dureri când păcătuiești, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simți dureri. Și nu simți dureri, nu pentru că nu te mușcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte mușcătura. Gândește-te la cei care au conștiința propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decât cei tăiați și arși cu fierul înroșit; și câte nu fac, câte nu suferă, cât nu plâng și se tânguie, numai ca să scape de chinurile conștiinței? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!
Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuiești, iar dacă păcătuiești, să simți păcatul și să te îndrepți. Dacă nu simțim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcătuiești, nici asta nu vrei să știi că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le știi? Iar dacă nu știi ce păcate îți iartă Dumnezeu, cum poți ști măreția facerii Lui de bine? Spune-ți, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să știi pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu și ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi, ducându-te la ușa lui și rugîndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge odată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere și să Se mânie și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de ușor de împăcat, Îl mâniem; și mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Și totuși Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă și mai mult la El. Dacă ți-ar face mereu bine, deși Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, Își întoarce câtăva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.
Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: „Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire“ (Ps. 94: 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu și-au șters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sunt duși cu lanțurile lor la tribunal, tot așa toate sufletele, când pleacă de aici, sunt duse la înfricoșătorul scaun de judecată, având în jurul lor fel de fel de lanțuri de păcate. Viața de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în locașul acela îi vedem pe toți înlănțuiți cu lanțuri, tot așa și în lume, dacă am îndepărta tot învelișul care acoperă fața lumii și al oamenilor, am intra în viața fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănțuit cu lanțuri mai grele decât cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătașilor, ai vedea că sunt cu atât mai înlănțuiți cu cât sunt mai bogați. După cum pe un întemnițat îl nefericești când îl vezi legat la gât și la mâini, iara deseori cu cătușe la picioare, tot așa și pe bogat, când îl vezi înconjurat de bogății nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogății, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afară de aceste lanțuri, mai are și crud temnicer: urâta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniței, zidește alte porți, pune noi zăvoare și-l aruncă tocmai în fundul temniței, convingîndu-l să se bucure chiar de aceste lanțuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gândurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănțuit, ci și murdar, întinat și plin de stricăciuni!
Nici plăcerile trupești nu sunt mai bune decât dragostea de bani și de avere, ba chiar mai rele, pentru că pângăresc și trupul împreună cu sufletul și aduc, și peste unul și peste altul, nenumărate boli. […]
Unii oameni vor fi osîndiți și aici, și dincolo; alții, numai aici; unii, numai dincolo; alții, nici aici, nici dincolo. Aici și dincolo, precum Iudeii: căci au fost pedepsiți și aici - cînd au îndurat acele nemaiauzite suferințe, la căderea Ierusalimului - și îndură și dincolo cea mai cumplită pedeapsă, ca locuitorii Sodomei și mulți alții. Numai dincolo, ca bogatul care se pîrjolea în iad și nu era stăpîn nici pe o picătură de apă. Numai aici, ca desfrînatul din Corint. Dar nici aici, nici dincolo, ca Apostolii, ca Proorocii, ca Fericitul Iov; căci suferințele lor nu erau osîndă, ci lupte și încercări. Să ne sîrguim dar să facem parte din aceștia din urmă! Dacă nu din aceștia, atunci cel puțin din cei care-și spală păcatele aici. Înfricoșător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ți singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am mai fi judecați“ (1 Cor. 11: 31). Dacă faci asta și mergi înainte pe acest drum, vei dobândi și cununa.
- Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba.
- Plângi, suspină cu amar, smerește-te, chinuiește-te, adu-ți aminte de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci știi că prin aceasta mai cu seamă se pedepsește sufletul. Dacă ți-ai adus aminte de păcatele tale, atunci știi câtă durere se naște de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăințe ca răsplată îndreptățirea, spunând: „Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!“ (Is. 43: 26). Nu-i puțin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale, întoarcerea lor și pe o parte și pe alta, după felul lor, și trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atât de mare zdrobire de inimă, că socotește că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deșertăciunile, pizmuirile tale și toate păcatele la fel cu acestea! Că și pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsă. Cel care ocărăște se duce în iad (Mt. 5: 22); bețivul nu are parte de împărăția cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubește pe aproapele său supără atât de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poartă grijă de aisăi s-a lepădat de credință (1 Tim. 5: 8); cel care disprețuiește pe săraci este aruncat în foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate și scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ți le șterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ți le și scrie și te și pedepsește. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi și să ne fie șterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noștri în ziua cea înfricoșătoare. Așadar, ca să nu se întâmple asta, să trecem pe dinaintea conștiinței noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre și vom vedea atunci că suntem vinovați de multe păcate. Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbești mie de o lăcomie măsurată, ci gândește-te că și pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiți. Și pocăiește-te! Cine nu ocărăște? Dar și ocara te aruncă în iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar și vorbitul de rău te lipsește de împărăția cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Dar și omul mândru este mai necurat decât toți. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioși? Dar și acesta a săvârșit adulter (Mt. 5: 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Dar și acesta este vinovat sinedriului (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Dar și jurământul este de la cel rău (Mt. 5: 34-37). Cine n-ajurat strâmb? Dar și jurământul strâmb e mai mult decât de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar și acesta a căzut din adevărata robie, cea întru Hristos (Mt. 6: 24). Pot să numesc și alte păcate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns și acestea și îndestulătoare să ducă la pocăință pe un om care nu are inima de piatră și nu-i cu totul nesimțit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă în iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?
- Atunci cum ne mai putem mântui? mă poți întreba.
- Dacă vei întrebuința pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului: milostenia, rugăciunile, căința, pocăința, smerenia, inima zdrobită, disprețuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mântuire dacă vrem să luăm aminte. […]
Când mintea omului este stăpânită, ca de beție sau de nebunie, de un gând rău, greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este când faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le îndepărtăm prin orice mijloc și să nu le lăsăm intrare liberă; când ajung de pun stăpânire pe suflet și-l biruie, dau naștere la mare vâlvătaie, ca și focul ce cade pe lucruri care se aprind ușor. Vă rog deci să faceți totul ca să le opriți intrarea. Să nu băgați în sufletul vostru orice păcat, mângâindu-vă cu acest gând fără de folos, spunând: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?“ De aici se nasc mii și mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se folosește de multă viclenie, de multă stăruință, de mult pogorământ. Își începe atacul cu lucruri mici. Să-ți dau câteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28:7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat când Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimțite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot când nu era Samuil de față; iar când a fost ținut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl amenințau cumplit vrăjmașii. Și ar fi trebuit să plângă o astfel de faptă! El însă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi poruncește apoi să nu cruțe pe amaleciți; dar el calcă și această poruncă. De aici au ieșit acele fapte îndrăznețe împotriva lui David și așa, pe nesimțite și încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecușul său până a ajuns de s-a aruncat pe sine însuși în prăpastia pierzării.[…] De aceea trebuie să ne împotrivim de la început păcatelor. Chiar dacă diavolul s-ar opri la cele dintâi păcate ce le aduce asupra noastră, nici așa n-ar trebui să disprețuim aceste prime păcate; când însă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă și la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stârpim începuturile păcatelor. Să nu te uiți la păcat că este mic, ci să te gândești că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atâta luare-aminte ca păcatele mici și neînsemnate. Însăși natura păcatelor mari face ca să ne îndepărtăm de ele; cele mici însă, pentru că sunt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă și nu ne îndeamnă să pornim cu hotărâre la stârpirea lor. De aceea și ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poți vedea și cu bolile trupului. Așa s-a născut în Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vândă pe Hristos. Dacă tirania slavei deșarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Și poți vedea că toate păcatele se nasc așa. […]
De la niște păcate așa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; și găsește diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decât cea de mai înainte. Că nu ne pierde atât de mult păcatul cât deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezește, își îndreaptă prin pocăință repede păcatul săvârșit; dar cel care se deznădăjduiește și nu se pocăiește nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit leacurile pocăinței. Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă când păcatul îmbracă haina evlaviei.
- Dar de unde are diavolul atâta putere, aș putea fi întrebat, încât să înșele pe oameni până într-atâta?
- Ascultă și ferește-te de gândurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia să nu se despartă de bărbat și să nu se lipsească unul pe altul decât prin bună înțelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o așa zisă dragoste de evlavie și de înfrânare, îndepărtându-se de bărbații lor, cu gândul că fac faptă de evlavie, au împins pe bărbații lor la desfrânare.[…]
Alții socotesc iarăși drept un mare câștig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar și aceasta este o viclenie diavolească; dovadă Iuda; aceasta l-a făcut să se spânzure. De aceea și Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrânare; se temea să nu pățească la fel și a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, „ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta“ (2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de întristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: „Ca să nu ne lăsăm covârșiți de satana; că nu ne sunt necunoscute gândurile lui“ (2 Cor. 2: 11); că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe față și deschis, victoria noastră ar fi ușoară și lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă suntem cu luare-aminte chiar ne va fi ușoară, că Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuiește Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui său: «Nebune» vinovat va fi gheenei“ (Mt. 5: 22); și: „Cel ce se uită cu ochi desfrânați, a și săvârșit păcatul desfrânării“ (Mt. 5: 28) și vaită pe cei ce râd (Lc. 6: 25). Pretutindeni stârpește începuturile și semințele păcatelor și ne spune că vom da socoteală de orice cuvânt deșert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gândurile copiilor lui (Iov 1:5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?“ (Ier. 8: 4); și iarăși: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu“ (Iez. 18: 23); și: ,,Astăzi de veți auziglasul Lui“ (Ps. 94: 8). Sunt în Sfânta Scriptură și alte multe cuvinte și pilde deacest fel. Și ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel:„Ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta“ (2 Cor. 2:7).
Cunoscând, dar, toate acestea, să punem înțelepciunea Scripturilor în fața tuturor căilor care abat pe trândavi de pe drumul cel drept. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?“ Dacă săvârșești desfrânarea cu inima, repede o vei îndrăzni și cu trupul. Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia?“ Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia. Iarăși să nu spui: „Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu?“ Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21: 1-29). Și doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei. Dacă cel care a dat prețul cuvenit pe vie a fost pedepsit așa, pentru că a luat-o cu sila, ce osândă nu merită, oare, cel care nu dă nici prețul cuvenit, ba răpește și cu sila și mai trăiește și în vremea harului?
Așadar, ca să nu fim osândiți, să nu ne mânjim cu silnicii și cu răpiri. Să ne ferim de păcate; și mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cutoată râvna și de virtute. […]
BIBLIOGRAFIE: Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei“, PSB 23, București,1994

Citește alte articole despre: smerenie, spovedanie, păcat, mărturisire, mândrie

De la același autor

Ultimele din categorie