Ascultare, mamă. Când tu îi spui una cuiva şi el se duce şi face ce vrea el, este batjocură, nu ascultare. Aţi auzit de Sfântul Ioan Colov din Pateric? S-a dus ucenic la avva Siluan:

– Ia vină încoace, frate.

S-a dus, dar s-a dus să-şi răstignească voia.

– Faci ascultare?

– Fac, părinte.

A luat bătrânul un lemn uscat din pustie şi l-a înfipt în nisip.

– Să cari aici apă, frate, până dă roade lemnul acesta!

Şi a început ucenicul să care apă; şi încă se ducea de cu seară şi venea dimineaţa cu apă, aşa de departe era. Şi turna apă la lemnul uscat şi nu cârtea în sine: „Ăsta-i stareţ? M-a pus să ud un lemn uscat? Ăsta nu-i întreg la minte!”. Nu s-a deznădăjduit niciodată. „A spus părintele stareţ ca să-l ud până o să rodească, aşa fac”.

Şi el, săracul, a cărat acolo apă trei ani de zile. Îl întrebau unii:

– Ce faci, frate, aici?

– Ud pomul acesta ca să rodească!

Şi alţii râdeau de el, zicând: „Ăsta nu-i prea sănătos! Udă un lemn uscat”. Ce-a făcut Dumnezeu după trei ani? Minunea miunilor! Lemnul cel uscat a prins rădăcină în nisip, a crescut, s-a făcut pom mare şi a făcut mere frumoase. Şi a luat stareţul în poala hainei şi a dus la trapeza mănăstirii.

– Luaţi, fraţilor, şi mâncaţi din roadele ascultării fratelui Ioan!

Aţi auzit ce minuni face ascultarea? Dar nu ascultarea aceea: „Că mă duc, că nu m-aş duce; că aş face; nu, că altul trebuie să facă”. Ci să gândim: „Trebuie să mor pentru Hristos. A spus să fac aşa, aşa fac! Nu mă priveşte pe mine! Eu sunt în ascultare. Dacă voi ieşi bine, bine! Dacă voi ieşi rău, eu sunt păcătos. Eu îmi fac datoria! Ştie Dumnezeu pentru ce a ieşit rău”. Că nu răspunzi tu, răspunde cel ce-a dat ascultarea. Aceea este ascultare, fără cârtire, fără răstire şi fără a avea socoteală în mintea ta, că faci tu mai bine decât ţi-a spus cel mai mare.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 10, ediţia a II-a, îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători–Neamț, 2004, pp. 78-79)