Trebuie să știm că organul nostru care se numește conștiință este un organ deosebit de fragil. Mai fragil și decât micile ceasuri femeiești, care la cel mai mic șoc se dereglează și merg rău. Așa este și cu conștiința. Cea mai mică nelegiuire se răsfrânge în ea ca într-o oglindă. Conștiința este glasul Sfântului Duh.

Cea mai mică silnicie a voinței, a conștiinței noastre, devine un păcat mortal. Pentru că atunci când noi nu dăm înapoi de la a face păcatul, cu toată împotrivirea voinței noastre libere, cu toată împotrivirea unei voci din interiorul nostru, care este conștiința care protestează – și știm asta pentru că ni se întâmplă adesea așa ceva – atunci noi constrângem sinea noastră să păcătuiască, silim sinea noastră să păcătuiască.

Cât de minunată ar fi viața noastră dacă oamenii ar fi atenți și și-ar păzi conștiința lor! Atunci nu ar fi necesară nici poliția, nici judecătoriile, nici închisorile, nici nimic. Oamenii s-ar fi protejat unii pe alții pentru că s-ar fi temut de păcat. Iar păcatul înseamnă să-L mâhnești pe Dumnezeu. Iar frica de a nu-L mâhni pe Dumnezeu este dragostea față de El.

(O viață de jertfă – Mărturisirile Cuviosului stareț Samson Esper, traducere de Severin Alexandru, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 67)