„O capacitate uimitoare de a sluji Biserica și neamul”

„A fost un uriaș și rămâne un uriaș – un uriaș pentru că a reușit să îmbine ceea ce puțini, foarte puțini reușesc să facă – o credință de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă și o capacitate uimitoare de a sluji Biserica și neamul”, spunea, în 2011, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în mesajul de condoleanțe, conturând profilul marelui cărturar care a fost Bartolomeu Anania.

„A fost un uriaș și rămâne un uriaș – un uriaș pentru că a reușit să îmbine ceea ce puțini, foarte puțini reușesc să facă – o credință de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă și o capacitate uimitoare de a sluji Biserica și neamul”, spunea ieri, Înalt Preasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în mesajul de condoleanțe adresat în aceste zile de doliu pentru Biserica Ortodoxă Română, conturând profilul marelui cărturar care a fost Bartolomeu Anania. Pentru că dincolo de slujirea Bisericii și a aproapelui, cel care a fost vreme de 18 ani mitropolit al Clujului ne lasă nouă, tuturor, pilda unei vieți trăite responsabil, a unui spirit liber, a unei culturi strălucite, precum și o fabuloasă moștenire literară. Câteva dintre personalitățile care au avut bucuria de a-l fi cunoscut îndeaproape ne-au ajutat astăzi să reconstituim profilul de excepție al celui care a fost Înalt Preasfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania.

S-a născut în perioada interbelică, dar s-a format în anii crânceni ai celui de-al Doilea Război Mondial, trecând apoi prin cele mai grele momente ale istoriei noastre contemporane: anii tulburi de după război, preluarea puterii de către comuniști, apoi lunga „noapte“ de până în 1989. A trecut prin șase ani de cumplită detenție politică (1958-1964), dar a înfruntat totul cu credința nestrămutată în Dumnezeu, în principiile după care și-a ghidat existența și în idealul sfânt al libertății.

După grațiere, în 1965, a fost chemat să-și facă datoria în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America și Canada, unde, timp de 11 ani, a îndeplinit mai multe funcții. S-a întors în țară în 1976 și a fost numit director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. După o viață pe care și-a dedicat-o slujirii Bisericii, în 1982 s-a pensionat și s-a retras, vreme de mai bine de un deceniu, la Mănăstirea Văratec, pentru a se pune doar în slujba condeiului.

Aici, în inima Moldovei, a făcut parte din cercul unei elite scriitoricești ce reînnodase firul unei tradiții pe care Garabet Ibrăileanu o instituise în perioada interbelică la Văratec, iar mai apoi Mihail Sadoveanu la casa sa de la Vovidenie, de lângă Mănăstirea Neamț.

Spre sfârșitul anilor 70, Văratecul avea, deci, să găzduiască întâlniri literare extrem de prolifice, printre numele mari numărându-se Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ștefana Velisar Teodoreanu, soția lui Ionel Teodoreanu, Cornelia Pillat, soția lui Dinu Pillat, Constantin Ciopraga, Dan Hăulică, precum și o serie întreagă de intelectuali din București și Iași. Acestor întâlniri, acestei emulații spirituale de excepție avea să se alăture și arhimandritul Bartolomeu Anania, în mod special după pensionarea sa. Acolo, în aerul acela atât de special al Văratecului, avea să-l cunoască scriitorul și omul de televiziune ieșean Grigore Ilisei, unul dintre publiciștii care făceau parte din cercul atât de select al celor care se adunau în umbra mănăstirii moldovene. „Intelectualii se adunau fie în casa maicii Benedicta Braga, acolo unde stătea Valeria Sadoveanu și mai târziu Zoe Dumitrescu Bușulenga, fie în casa episcopului Partenie Ciopron, unde stătea arhimandritul Bartolomeu Anania, cunoscut printre scriitori ca Valeriu Anania. În această ambianță aveau loc veritabile șezători literare. Acolo am avut norocul să particip și eu la întrunirile unde și-a citit unele dintre lucrările sale și mai ales piesele de teatru Valeriu Anania“, își amintește Grigore Ilisei.
De altfel, prezența acestor fabuloase personalități, Valeriu Anania și Zoe Dumitrescu Bușulenga, se răsfrângea și se regăsea în întreaga existență a Mănăstirii Văratec. „Ei erau nelipsiți duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare de la slujbele de la biserica cea albă din mijlocul Văratecului, iar arhimandritul slujea deseori și mai ales cuvânta. Avea un verb seducător întru totul și deslușitor, dezghiocând miezul înțelesurilor teologice. În același timp exista o șlefuire artistică a fiecărui cuvânt rostit; era pus exact în cheutoarea lui, cum s-ar spune. Această grupare care a existat în cele două case, care reedita într-un fel ceea ce se petrecuse cu decenii în urmă, când Ibrăileanu venea cu cimotia lui de scriitori, această atmosferă a fost, cred eu, o binecuvântare a Văratecului, a înnobilat locul acesta prin prezența atâtor minți scânteietoare și a atâtor talente de mare rodnicie, de mare profunzime“, consideră scriitorul Grigore Ilisei.

La Văratec a tradus și adnotat Biblia

Văratecul devenise un spațiu în care se dedicase întru totul scrisului, meditațiilor, rugăciunii, lucrului la traducerea Bibliei. Își petrecea aici, în această oază a Moldovei, verile, dar obișnuia să vină și de sărbătoarea Crăciunului. Tot la Văratec a realizat o operă de mare valoare pentru Ortodoxia românească - traducerea și adnotarea Bibliei, care a fost tipărită în 2001. „În primăvara lui 1992, îmi amintesc că era la Văratec, în perioada în care lucra la traducerea Bibliei. Am făcut atunci un interviu care s-a difuzat într-o rubrică de mare audiență în vremea respectivă, «Convorbiri de duminică», difuzată pe canalul 1 al Televiziunii Române, interviu pe care, după aceea, l-am transcris și publicat în volumul meu „Oleacă de taifas”. Erau momente uluitoare să stai să-l asculți. Lucra la traducerea Bibliei. Odaia lui de lucru era ca o strană de biserică. Adică toate edițiile importante ale Bibliei, în felurite limbi, erau așezate exact cum se așezau ceasloavele sau alte cărți de rugăciune și el trecea, ca pe o claviatură, de la una la alta, se uita, confrunta un cuvânt cu altul; mi-a și arătat cum lucra și am intrat într-un fel în mecanismul său de lucru”, povestește Grigore Ilisei.
Erau momente uluitoare, în care stăteai și-l ascultai.

Avea acea „seninătate a omului iertător”

Deși avusese mult de îndurat de-a lungul vieții, trecând prin ani grei de temniță, Înalt Preasfințitul Mitropolit Bartolomeu privea cu seninătate și liniște spre trecutul său atât de dureros, încercând să treacă totul mai întâi prin filtrul sufletului și apoi al rațiunii. „N-aș putea să uit felul în care el privea ceea ce s-a petrecut cu el în perioada detenției, cu acea seninătate care este a omului iertător, care Îl are în duhul lui pe Dumnezeu, are înveșnicit duhul dumnezeiesc în sufletul său. Pentru că privea cu detașare, cu înțelegere și cu iubire cele ce se petrecuseră. Și n-am să uit acest lucru, pentru că mai auzisem istorisiri și din gura altor oameni care trecuseră prin infernul închisorilor regimului comunist și care aveau aceeași viziune, adică priveau «cu mânie în urmă». Bartolomeu Anania privea cu iubire și mai ales cu profundă înțelegere acea dramă și vedea și părțile ei luminoase, adică acea lecție de umanitate, pe care i-au oferit-o semenii alături de care suferise îndelung în aceste lagăre ale morții”, spune Grigore Ilisei.

Avea o „zestre culturală extraordinară”

„Era un amestec și de sacralitate, și de lumesc, dar în măsuri bine cumpănite, bine rânduite. Nu avea prejudecăți din acest punct de vedere, nu avea lucruri tabu, putea aborda orice subiect cu deschiderea necesară și cu inteligență și, în același timp, cu zestrea culturală extraordinară și care, sigur, dădea acea necuprindere minții sale, pentru că putea într-adevăr să «călătorească» pe spații extrem de întinse. Era, cum spuneam, un om de lume, dar asta nu atingea cu nimic zonele sacre și momentele de sacralitate, în care el se manifesta cu aceeași naturalețe. În atmosfera aceea în care stăteam îndelung de vorbă se putea discuta despre orice. Era «acasă» oriunde.
Ca om, avea o anumită blândețe, deși aparent părea sever, puțin statuar. Dar în intimitatea lui era un om cald. Sigur că avea și momente de furtună, mai ales când cineva îl supăra. Și unele dintre lucrurile care-l supărau, am constatat eu, erau lipsa iubirii de aproapele și prostia, atunci când ea devenea și agresivă”, ilustrează scriitorul Grigore Ilisei portretul Mitropolitului Bartolomeu, așa cum l-a cunoscut în perioada Văratec.

În târgul Ieșilor, ca acasă

La Mănăstirea Văratec s-a apropiat sufletește de o seamă de oameni reprezentativi ai culturii ieșene și nu numai, astfel că, de câte ori a avut ocazia, și-a purtat pașii și inima în dealul Copoului, la Casa Pogor, revista „Dacia literară“ ilustrând în dese rânduri aparițiile editoriale ale Înalt Preasfinției Sale. „Am avut cumva neșansa în ultima perioadă să pierd, în nume propriu vorbind, foarte multe personalități, verticalități ale neamului nostru creștin, de la poetul Mihai Ursachi, la poetul Cezar Ivănescu. În cartea «Memorii» a părintelui Valeriu Anania, cum îi spuneam noi, apărută la Polirom, în anul 2008, la pagina 647, scriitorul, memorialistul Valeriu Anania scrie: „Datorită faptului că de Văratec erau legați într-un fel sau altul numeroși intelectuali ieșeni, în scurtă vreme i-am cunoscut și am devenit unul din familia lor. Mă gândesc la profesorii Ciopraga, Lăudat, Husar, Leonte, Vacariu și Moscovici, dar și la Grigore Ilisei și ceva mai târziu poeții Lucian Vasiliu și Mihai Ursachi”. Pe acest fond aș spune că am avut șansa să îl cunosc pe scriitorul, inițial, și fostul deținut politic Valeriu Anania în anii â80, la Muzeul Literaturii Române din Iași, păstorit pe atunci de scriitorul și fostul deținut politic Dumitru Vacariu. Eu și glumeam, în sensul că îi recomandam drept absolvenți de universități Oxford și Cambridge, împreună cu academicianul Alexandru Zub, Nicolae Steinhardt, cu Ștefan Augustin Doinaș și multe alte personalități ale interbelicului românesc neantizat.

Aș mai spune că au fost multe ocazii când ne-am revăzut și regăsit, a fost invitat la Casa Pogor în anii â90, am dialogat tot timpul, ne-am trimis cărți și reviste”, a explicat poetul Lucian Vasiliu legătura de suflet pe care a avut-o cu IPS Bartolomeu.

În opinia omului de cultură ieșean, „Văratecul a stat după â90 sub semnul a două personalități și două prietenii culturale speciale, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Valeriu Anania”, Mitropolitul Bartolomeu remarcându-se grație spiritului pașoptisto-junimist care caracteriza neamul preoților și cărturarilor din care făcea parte. „Înalt Preasfinția Sa făcea parte din neamul preoților cărturari de spirit pașoptisto-junimist, adică, pe de o parte foarte serioși și profunzi în lucrarea lor și în demersul creștin național și european, iar pe de altă parte, în intimitate, în momentele de relaxare, erau oameni de o bună ființă și de o bunăvoință ieșită din comun... A fost unul din oamenii rari care mi-au marcat, în nu știu câte situații, modul meu de a fi. Dumnezeu să-l odihnească și pe noi să ne întărească în lucrarea culturală pe care ne-au lăsat-o cei care acum sunt cu Domnul”, a mai spus poetul Lucian Vasiliu, redactor-șef al revistei „Dacia literară”.

„Spiritualitatea românească trebuie să facă apel la el întotdeauna ca la un reper moral”

În decembrie 2008, Înalt Preasfinția Sa a revenit în târgul Ieșilor spre a dezvălui tuturor adevărurile vieții sale. „Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, așa cum sunt, ele se vor și se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci și a unui suflet. E vorba de sufletul meu”, spunea în Cuvântul înainte al volumului „Memorii”, apărut la Editura Polirom din Iași, Mitropolitul Bartolomeu Anania.

La câteva luni după acest eveniment, în luna mai a următorului an, IPS Bartolomeu a primit distincția de Doctor Honoris Causa a Universității de Medicină „Gr. T. Popa” din Iași pentru ceea ce reprezenta pentru societatea și spiritualitatea românească. „Este o grea pierdere pentru cultura românească, pentru spiritualitatea românească și pentru Universitatea de Medicină și Farmacie «Gr. T. Popa» Iași. IPS Bartolomeu a fost una dintre cele mai mari figuri pe care le-a avut poporul român și suntem îndurerați de această plecare a sa. Sper că spiritul pe care l-a adus în universitate, spiritul pe care l-a adus în societatea românească să continue și spiritualitatea românească să facă apel la el întotdeauna ca la un reper moral. Medicina se bazează pe trei piloni: tradiție, modernitate și spiritualitate. IPS era apropiat de medicină, a fost student la Medicină. Pentru aceasta și pentru tot ce a făcut pentru societatea românească am luat decizia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa. Recunosc că a fost una din puținele ocazii din ultimii ani în care am fost emoționat, de altfel a fost și singura ocazie când emoția mea s-a văzut. La fel de emoționată a fost toată suflarea din aula universității, care a fost plină, această emoție crescând în timpul alocuțiunii susținute de IPS privind cele cinci ipostaze ale cuvântului, alocuțiune care se găsește și acum pe site-ul universității, în așa fel încât mesajul Înalt Preasfinției Sale să fie transmis din generație în generație”, a mărturisit ieri prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF Iași.

„Unchiul meu a fost un om minunat”

Elena Viezure, nepoata Mitropolitului Bartolomeu Anania, își amintește cu drag de unchiul său și spune că acesta a fost un om minunat. „Sunt multe de povestit acum. Nici nu știi care sunt amintirile cele mai importante. Știu prima - aveam trei sau patru anișori când s-a întors din Statele Unite și mi-a adus în dar o rochiță superbă și o pereche de cercei. Pentru mine erau nestemate atunci, le-am purtat toată vara, chiar dormeam cu ele. Unchiul meu a fost un om minunat”, a declarat marți, pentru Agerpres, Elena Viezure, nepoata de 41 de ani a Mitropolitului Clujului, care locuiește în localitatea vâlceană Glăvile. Totdeauna când mergea spre București, Mitropolitul se oprea în satul natal, unde, așa cum își amintește nepoata sa, îi plăcea „să ia masa cu rudele și să tăinuiască”. „Avea un simț al umorului, o ironie fină. Pe vremuri, când avea mai mult timp, stătea chiar și o săptămână aici, la casa părintească. Ce făcea? Mergea pe plaiurile noastre, se plimba prin păduri, îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, avea un dar să explice, să facă din lucruri complicate înțelesuri pentru toți”, povestește Elena Viezure. Ultima întâlnire pe care urmașii din Glăvile au avut-o cu Mitroplitul Bartolomeu a fost în decembrie anul trecut, la Cluj-Napoca. (Otilia Bălinișteanu, Oana Nistor)

„Mitropolitul Bartolomeu a fost, deopotrivă, un om al tradiției și al modernității”

„Biserica noastră, prin plecarea Înalt Preasfințitului Bartolomeu la cer, pierde imens și câștigă mult. Pierde imens, pentru că o voce de bărbat adevărat s-a stins. Câștigă mult, pentru că, în Hristos Cel mort și înviat, avem încredințarea că el se află deja în împărăția cerurilor și glasul lui devine rugăciune. Iar rugăciunea lui, pentru cei în mijlocul cărora a zăbovit aproape nouăzeci de ani de viață și șapte decenii de lucrare, se transformă în binecuvântare, pentru cei care au capacitatea să recepteze în continuare vocea lui. Mitropolitul Bartolomeu a plecat la cer, a plecat la Dumnezeu, pe care L-a slujit în diferite chipuri peste șapte decenii. Ca luptător împotriva dictaturilor de orice fel, ca ostenitor de vază în lumea fascinantă a culturii, dar, mai ales, ca sacerdot în mănăstire, ca sacerdot în închisoare, sacerdot în comunitățile românești din afara granițelor, sacerdot în inima României de la Cluj sau de la Mănăstirea Nicula.

Mitropolitul Bartolomeu Anania a avut șansa, binecuvântarea să cunoască și să trăiască în preajma a trei mari patriarhi, de la care a luat și a sintetizat în anvergura personalității sale ceea ce a descoperit mai de seamă: simțul practic, realismul în a aborda lucrurile, din partea patriarhului Iustinian, o vastă cultură teologică, pe care a sesizat-o la patriarhul Iustin, și dragostea de mănăstire, dragostea de Dumnezeu și dragostea de oameni, pe care le-a sesizat în personalitatea de excepție a patriarhului Teoctist. Acum ne privește împreună cu aceștia din înălțimea cerului și ne cere nouă, rămași încă în valea plângerii acestei lumi, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit.

Contribuția Mitropolitului Bartolomeu la mersul Bisericii și neamului poate fi definită în felurite chipuri. De-a lungul vremii și, mai ales în aceste zile, se va vorbi mult despre lupta lui împotriva dictaturii comuniste, despre geniul său în literatură, despre lucrarea sa misionară în America sau în Ardeal. Cred, însă, că o notă specifică - care rămâne, pentru că este în continuare absolut necesară pentru slujirea Bisericii - este aceea că Mitropolitul Bartolomeu a fost, deopotrivă, un om al tradiției și al modernității, al continuității și înnoirii. Și de acest echilibru, între vechi și nou, a avut Biserica noastră nevoie după 1990. Iar contribuția sa esențială la găsirea și trăirea în adâncime a acestui echilibru a fost foarte mare.

Am dorit mult să-l am ca oaspete, atât în Craiova, cât și la Iași. Universități din cele două cetăți l-au dorit, de asemenea, ca membru, în calitate de Doctor Honoris Causa, și am facilitat contactele între Înalt Preasfinția Sa și cele două universități, pentru cele de cuviință. I-am simțit iubirea pentru Oltenia natală și i-am simțit iubirea pentru Moldova, unde, după retragerea sa din activitatea administrativă de la Patriarhie, dorea să își sfârșească viața.

Cred că avea o atracție deosebită pentru tărâmul moldav, pe care îl cântă în poeziile și în scrierile sale. În momentul în care a revenit la Iași, acum doi ani de zile, am simțit că l-a cuprins o bucurie aparte, bucuria reîntâlnirii cu oamenii de cultură din Iași și cu anumiți preoți, acum încărcați de ani. Cert este că Mitropolitul Bartolomeu Anania avea capacitatea să se simtă ca acasă în locurile unde a slujit Biserica și neamul în diferitele momente ale pelerinajului său prin lume.

A fost un uriaș și rămâne un uriaș. Un uriaș pentru că a reușit să îmbine ceea ce puțini, foarte puțini reușesc să facă: o credință de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă și o capacitate uimitoare de a sluji Biserica și neamul.

Credința în Înviere, în Domnul Cel mort și înviat îi ajută, în primul rând, pe ardeleni și pe români, în genere, să treacă peste acest moment și credința în Dumnezeu ne ajută să ne ancorăm în nădejdea că vocea marelui Mitropolit Bartolomeu nu este stinsă, prin rugăciune vocea lui devine mai puternică.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

† IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

De la același autor

Ultimele din categorie