22 decembrie 1989, o zi monotonă de sfârșit de Undrea a anului 1989. Noi, țâncii, primiserăm vacanță, pare-mi-se de pe 17 decembrie, și așteptam nerăbdători venirea Moșului Crăciun, deghizat de regimul totalitar ateu în „Moș Gerilă”. Le convenea de minune comuniștilor ținuta roșie a personajului: i-a ajutat să-i facă și... carnet de partid! În dimineața zilei, mama se apucase să întindă de zor niște aluat, ce avea să ia chipul „pelincuțelor” Domnului, pregătind tradiționala „turtă cu julfă”. Tata trebăluia grăbit prin curte, căci de la revărsatul zorilor, după tradiția locului, sărmanul purcel, împlinindu-i-se sorocul, covița de clocotea văzduhul, prevestind masa îmbelșugată a sărbătorii ce se apropia. Eu, școlar de 14 ani, de cu seară ne adunaserăm câțiva prieteni să repetăm colinda cu care urma să ne înfățișăm pe la casele gospodarilor, vestindu-le Nașterea Domnului. Și acum mă întreb cum de autoritățile politice locale nu au interzis creștinescul obicei: pe ulițele satului copilăriei mele, Erbiceni de Iași, în seara de Crăciun mișunau cetele de colindători, întrecându-se pe la ferestrele megieșilor cu preafrumoase cântări ce învăluiau așezarea într-o tainică lumină, transformând bezna nopții într-un Răsărit fără de sfârșit.

Ostenit de repetiții, vineri dimineața, după săvârșirea celor cuvenite de „Ignat”, m-am aciuat în casă, căci afară încă nu ninsese, și am început să butonez televizorul. Deși știam că nu era program, căutam să prind ceva din emisia postului TV de la Chișinău, cum reușeam adesea. Se făcuse deja ora prânzului când, trecând pe canalul național, am observat niște pancarte neîngrijite pe care scria: „Libertate”, „Jos comunismul”. M-a frapat în chip deosebit imaginea tricolorului găurit în mijloc, fără arhicunoscuta stemă comunistă. Nu realizam foarte bine ce se întâmpla, de aceea mi-am strigat părinții să mi se alăture. Transmisia devenise haotică, crainici agitați îndemnau populația să apere clădirea televiziunii. Un grup de revoluționari, buluciți într-un studio, anunțau fuga dictatorului. Unul din frații mei tocmai își satisfăcea stagiul militar într-o garnizoană de la marginea Bucureștiului. În uimirea ce ne-a cuprins, mama a început să plângă, mai cu seamă că pe postul de televiziune se anunța că se trage prin diferite zone ale Capitalei. Am înțeles atunci că fratele meu se afla în pericol. Toată treaba în gospodărie a paralizat, iar părinții au rămas nemișcați înaintea micului ecran. Trăiam și noi Revoluția în direct.

Deodată, se auzi larmă pe drum: numeroși consăteni, de toate vârstele, se îndreptau către Primărie, chemându-i pe oameni să li se alăture. I-am însoțit și noi. Pășeau grăbiți, într-un ritm cadențat, încurajați de clopotele bisericii care băteau prelung. Ajunși în fața sediului administrației locale, au început să scandeze lozinci anticomuniste, strigându-și oful unei vieți obidite. M-a impresionat profund să-l văd pe preotul locului cu tricolorul în mână, cântând „Deșteaptă-te române”. Ceilalți nu prea știau cântarea, dar freamătul momentului îi făcea să murmure melodia. Se adunaseră aproape câteva sute de localnici și doreau să-și sfârșească repede „programul”, ca să nu piardă din evenimentele ce se derulau la postul național de televiziune într-un iureș amețitor. Nu mai rețin scopul manifestației lor spontane, însă nu pot uita stăruința părintelui nostru de a-i îndemna la calm și rugăciune. Unii, adunând de la școlile din sat vreo câteva steaguri, au procedat cum văzuseră la televizor: au decupat stema și fluturau energic stindardul țării strigând „Jos comunismul!”. Tineri și bătrâni, femei și copii au reacționat sinergic, îngemănându-și glasurile în aceeași dorință de libertate. Am rămas surprins și totodată contrariat: abia atunci am înțeles obida în care au trăit ai mei, sătenii, ca, de altfel, majoritatea românilor. Noi, copiii, nu pricepeam prea bine neajunsurile și greutățile celor mari. Ei se căzneau să ne facă viața împlinită, ferită de griji. Îi cunoșteam pe unii de la biserică, pe alții de pe ulițele satului sau de pe ogoare, dar nu bănuiam că ascundeau dureri înăbușite. Acum parcă se descătușaseră, simțindu-se despovărați și liberi de regimul politic care le răpise valorile fundamentale ale existenței.

Duminică, 24 decembrie, la slujba Sfintei Liturghii a venit foarte multă lume, dorind să mulțumească Domnului și să-I ceară ajutor în vremurile ce vor urma. Vedeam pe chipurile consătenilor mei bucurie, dar și neliniște. Parcă se temeau să-și exprime emoțiile sau nu știau cum să-și arate simțirea față de momentul istoric ce-l trăiau. Preotul a ținut un înflăcărat cuvânt de învățătură, chemându-i pe enoriași la calm și la rugăciune, prevestind oarecum zbuciumul timpului ce va veni. Așa s-au și petrecut lucrurile: în zilele următoare am trecut prin clipe dramatice. Escaladarea luptelor, anunțurile tot mai alarmante despre „teroriștii” ce bântuiau prin Capitală sau marile orașe ale țării deveneau tot atâtea griji pentru fratele meu, pe atunci soldat. Doar colindele și bucuria întâlnirii cu Hristos, Copilul Sfânt, ne-a rourat cu bune nădejdi așteptarea. Fratele a reușit să sune acasă și să ne liniștească. Abia după sărbători părinții au mers la București ca să-l vadă și să se încredințeze că este bine, căci trecuse pe lângă moarte de nenumărate ori.

Bucurie îngemănată cu lacrimi am trăit atunci. M-am gândit adesea că totuși mii de familii i-au plâns cu temei la acel Crăciun pe frații români căzuți în luptele pentru libertate și demnitate. Lor le datorăm atât de mult și, cu toate acestea, facem atât de puțin... Nu mă refer la îndătinatele comemorări și pomeniri din preajma zilei de 22 decembrie, ci la datoria fiecăruia dintre noi de a prețui darul libertății și al democrației cu responsabilitate și demnitate.