Raiul e divers, locașurile lui sunt multe, casa Tatălui ceresc e primitoare. Și, vorba părintelui Teofil de la Sâmbăta: „Dumnezeu nu a făcut Raiul ca să stea gol!”. Așadar, acolo ne vom mângâia cu toții, în lumina neînserată a Zilei a Opta, alături de sfinții pe care i-am cercetat cu rugăciunea în timpul vieții. Și ei, desigur, vor pune o vorbă bună pentru noi în Ziua Judecății: câtă zdroabă am depus în pelerinaje, câte icoane le-am șters cu lacrimi, cât ulei am ars în candelele lor, cum am mărturisit ajutorul lor... 

Anul acesta la Iași mulțimea de închinători va avea parte de o uriașă surpriză: prezența harică a Sfântului Grigorie Palama – teologul luminii taborice, al energiilor necreate, lucrător înfocat al rugăciunii inimii. Prigonit și caterisit, luat în robie de turci, uns arhiepiscop al Tesalonicului, arestat și umilit, iubit de monahii athoniți și destestat de eretici, Sfântul Grigorie este modelul cărturarului smerit care a coborât din sihăstria sa, care și-a abandonat isihia în grohotișurile neumblate ale Athosului pentru a mărturisi Adevărul. La scurt timp după trecerea sa la Domnul a fost canonizat, una dintre cele mai „rapide” treceri în rândul sfinților din istoria Bisericii Ortodoxe. Și asta deoarece învățătura lui se cerea pecetluită nu atât dogmatic (nici o dogmă nu a reieșit în urma eforului său teologic), cât în noua practică a creștinilor care au aflat că pe Dumnezeu Îl poți vedea în lumină. Despătimirea și unirea cu Hristos sunt perfect posibile, la fel și rugăciunea neîntreruptă – asta este noutatea pe care Sfântul Grigorie Palama a adus-o și a demonstrat-o în luptele sale dogmatice cu Varlaam sau cu Achindin, și pe care părinții aghioriți au întărit-o prin redactarea Tomosului aghioritic (1340–1341). Acesta a fost un act esențial de voință duhovnicească și limpezime teologică, și care poate fi rezumat în câteva puncte: experiența isihastă a vederii luminii dumnezeiești necreate, distincția între energiile și ființa lui Dumnezeu (ousia), respingerea învățăturii scolastice a lui Varlaam. 

Pe de cealaltă parte, Sfânta Cuvioasă Parascheva nu a avut acces la aceste „descoperiri” duhovnicești, ea a trăit înaintea evenimentelor din vremea Sfântului Grigorie Palama. Dar chiar dacă ar fi fost contemporană cu dezbaterile dogmatice din capitala imperiului bizantin, viața ei în Hristos ar fi fost aceeași. Dispunând de un instrumentar duhovnicesc solid, având o singură țintă – mântuirea – fiind pornită pe calea ascezei desăvârșite, tânăra Parascheva a știut tot ce putea ști un muritor despre Hristos Mirele. Pentru că I s-a dedicat total, fără rest. Pentru că și-a însușit pe deplin dorința raiului promis. Pentru că a făcut din curăția sufletească și trupească un program de viață – pământeană, dar și veșnică. Pentru că această Fecioară i-a intrat la inimă lui Hristos, încât Acesta i-a prelungit viața dincolo de moarte, fiind prezentă cu sfintele moaște și cu rugăciunile printre oameni. Ca și Hristos, Parascheva nu a murit lumii acesteia, ci doar păcatului ei. 

De aceea acum, când cei doi Sfinți se reunesc – teologul sofisticat și fecioara simplă – este bucurie mare în Cer și pe pământ. Rugăciunile sporesc, hora îngerilor se întețește deasupra, pelerinii roiesc în jurul sfintelor moaște, florile de toamnă mor zâmbind pe sfintele racle, pentru a învia la primăvară.