Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este. (Luca 6, 31-36)

Scurtul fragment biblic, de doar șase versete, citit în această duminică face parte dintr-o cuvântare a Domnului cunoscută popular sub numele de „Predica de pe munte”. Dacă la Matei celebra „predică” se întinde pe trei capitole, în Evanghelia după Luca, aceasta, situată „în loc șes” (Lc. 6,17) este mai condensată, cuprinzând o versiune mai scurtă a Fericirilor, urmată de „vai”-urile adresate celor care împlinesc sau, dimpotrivă, nu împlinesc poruncile Legii, apoi de seria de îndemnuri practice ale aplicării poruncii iubirii aproapelui în viața de zi cu zi, cuprinse în acest fragment duminical, continuate până la sfârșitul capitolului al șaselea cu alte îndemnuri și pilde, precum cele referitoare la ajutorarea și nejudecarea aproapelui, ori respectarea poruncilor dumnezeiești care aduc trăinicie vieții omului.

Primul dintre îndemnurile cuprinse în Evanghelia duminicii a nouăsprezecea după Rusalii este rostirea pozitivă a ceea ce la noi s-a perpetuat printr-un proverb cu o dublă negație: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Nu putem să ne așteptăm să primim de la cei din jur cele bune, dacă noi le oferim pe cele rele. Cu atât mai mult, așteptarea ca altul să înceapă să-mi ofere cele bune, ca apoi la rându-mi să-i răspund pe măsură, este iarăși o formă de nedeplinătate în dragoste. De nu voi începe eu să ofer cel dintâi cele bune, pot rămâne veșnic în așteptarea deschiderii celorlalți. În orice caz doar răsplătirea celuilalt cu aceeași monedă nu se poate numi dragoste, ci mai degrabă e o formă comercială de relaționare cu semenii. Dar pentru a depăși această stare de comunicare rudimentară, practicată în magazin, la piață, în relațiile sociale cu necunoscuții sau puțin cunoscuții, Domnul Hristos ne arată adevărata măsură a dragostei, dăruitoare prin însăși esența ei. Prin trei întrebări retorice, El împinge granițele părelnicei iubiri către deplina iubire. Reciprocitatea, ceea ce oferim și primim, e insuficientă când se reduce la cercul foarte intim și nu se extinde către ceilalți. Dacă Iisus ar fi acceptat ideea îngustă că aproapele ne este doar rudenia, cel cu care împărțim spațiul privat, atunci creștinismul nu ar fi rămas mai mult decât o sectă nesemnificativă în cadrul iudaismului.

Prima întrebare retorică se referă strict la dragoste: „Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei”. Nu e suficient să iubim doar pe cei ce ne iubesc, fiindcă acest lucru îl fac și păcătoșii, dar noi suntem chemați la mai mult, la depășirea stării de păcat. Ne-am întreba, firește, cine sunt acești „păcătoși” în concepția Domnului. Din faptul că îi amintește și în următoarele două exemple, înseamnă noțiunea de păcat este altceva decât încălcarea unui punct dintr-o listă de legi. Păcatul este tocmai această nedeplinătate în împlinirea poruncii dragostei, este perspectiva îngustă față de o persoană, o faptă sau un lucru. A fi în starea de păcat nu înseamnă strict doar a greși la nesfârșit împotriva cuiva, ci a vedea lucrurile dintr-o poziție greșită, unilaterală, egoistă. Așadar, dacă iubim pe cei ce ne iubesc nu oferim de fapt vreo răsplată, ci dăm îndărăt ceea ce am primit, dar rămânând plați, bidimensionali, ne învârtim într-un cerc care nu oferă perspectiva evoluției. Păcătoșii îi iubesc pe cei care le oferă iubire, însă urmașii lui Hristos sunt chemați să iubească întreaga lume, chiar și pe dușmani.

A doua întrebare retorică revelează însemnătatea iubirii în manifestarea ei concretă, anume facerea de bine: „şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru”. Iar dacă aceasta urmează aceeași linie, oprindu-se la făcătorii noștri de bine, rămânem în același păcat al platitudinii, al blocării în cele pământești, nereușind să evadăm către cer, către a treia dimensiune.

Extinzând, cea de-a treia întrebare retorică adaugă iubirii un surogat al ei, ajutorul condiționat: „iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”. Ne deschidem în facerea de bine și către persoanele pe care nu le iubim, dar care ne prezintă încredere. Către ei nu ne deschidem cu totul dăruind din inimă,  ci îi împrumutăm, le dăm ceva pe încredere. Dacă însă în relația noastră cu semenii ne rezumăm la a aștepta returnarea împrumutului, nu suntem cu nimic superiori unor vânzători de tarabă, tovarăși în viața de zi cu zi, care se susțin reciproc în momentul când unuia sau altuia nu-i merge bine afacerea. Ei trăiesc cu speranța că asociindu-se într-un cartel sau într-un sindicat, vor  putea răzbi la greu.  Însă nu-și oferă ajutorul dezinteresat, ci întotdeauna așteptând ceva la schimb, anume ceea ce au oferit în momentul de criză.

Întrebările retorice, așa cum le spune și numele, sunt expresii ale discursului retoric sau oratoric menite să nască în mintea ascultătorilor o sămânță a unui adevăr mai mare, ce urmează a li se clarifica mai târziu. În pregătirea drumului către nașterea unei idei, ele sunt „momeala” cu care predicatorul încălzește inima celui  dinaintea sa. Sunt ca reclamele care îmbie la testarea unui produs, ca promoțiile care se fac la cărți sau filme. Astfel, arătând omului că simpla expresie „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” e doar baza vieții, însă nu viața însăși, Hristos îi atrage pe ascultătorii Săi către esență.

Urmează așadar exprimarea adevărului la care a fost chemat Omul cu O mare, adică întreaga umanitate, printr-un triplu îndemn. „Însă voi”, adică aceia care doresc să depășească păcatul, strictul pământesc și chiar datul legii, „iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb”. Iubirea e extinsă la vrăjmași, dar nu numai teoretic, ci practic prin facerea de bine exprimată la rândul ei prin exemplul împrumutului dezinteresat.

Desigur, ne-am spune: „dacă dau împrumut fără a aștepta nimic în schimb, atunci ceea ce fac nu se mai cheamă împrumut, ci donație”. Exact acolo punctează Iisus, arătând că în creștinism împrumutul este mai degrabă un pretext, o mână întinsă celuilalt, pentru a-l determina să reacționeze aidoma, împingându-l și pe el să iasă din autosuficiență.

Ne-am putea spune mai departe „dacă dăm fără să nădăjduim ceva în schimb, dar totuși vom primi răsplată multă, atunci de fapt ne mințim. Nădăjduim primirea a ceva, dar nu neapărat de la cel căruia i-am dat, ci de la Dumnezeu”. Așa este. În popor se spune că „acela care face milostenie și-L face pe Dumnezeu dator”, sau că „Dumnezeu niciodată nu rămâne dator cuiva”. Însă răsplata dumnezeiască nu vine ca urmare a așteptării noastre, ci ca revărsare a harului dumnezeiesc peste oamenii buni, o punere în lumină a înseși firii noastre. Tocmai de aceea nici nu se cheamă plată, ci răs-plată, adică plata a doua. Ea vine altfel decât la oameni. Nu e o retribuție pentru împlinirea unei porunci. Nu e ca osciorul pe care îl primește câinele care a făcut treabă bună într-un număr de cascadorie la circ. Răsplata divină e un act de mărinimie a Celui Preaînalt față de fiecare dintre noi. Iar „cei nemulțumitori și răi” la care se referă Hristos suntem de fapt chiar noi înșine care îngrădim mult prea adesea bunătatea, deși vrem să pozăm în mulțumitori și buni.

Prin cele trei întrebări retorice urmate de triplul îndemn de a înmulți binele, Domnul Hristos țintește așadar scoaterea noastră din logica pământească. Vrea să nu ne mulțumim cu minima moralia exprimată în Legea cea veche. Ne trimite în cămările cele de sus, ne împinge la asemănarea cu Tatăl cel ceresc: „fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este”. Iar această milostenie nu înseamnă doar facerea de bine care ne dă senzația că am fost buni cu un sărac, oferindu-i mărunțișul din buzunar. Milostenia e o virtute cu mult peste dăruirea unui surplus insesizabil, e o revărsare a dragostei dincolo de paharul propriului ego, hrănind și pe cel de lângă noi în primul rând cu cele pământești, materiale, dar și cu cele duhovnicești, exprimate cum nu se poate mai bine prin iubire.