Adam plângea: „Nu-mi este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munții cei înalți, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Și dacă Domnul m-ar așeza din nou în rai, chiar și acolo aș suferi și as plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”.

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul și de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot așa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjește după El și spune: „Unde ești Tu, Doamne? Unde ești Tu, Lumina mea? De ce Ți-ai ascuns fața Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu te mai vede și tânjește după Tine și Te caută cu lacrimi.” „Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos și iubirea de vrăjmași.”

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, pp. 231-232)