Una dintre temele favorite ale presei, atunci când îşi propune să pună "într-o lumină proastă" Biserica, este aceea a inventarierii bunurilor sale pământeşti şi a prezentării rezultatelor financiare ale activităţilor sale economice sau specifice cultului, fără a le corela şi cu activitatea sa social-filantropică, culturală, misionară etc. Sigur că "a produce" bunuri materiale nu este menirea principală a Bisericii. Nu se spune în Evanghelii să devenim întreprinzători, în sensul economic al cuvântului, deşi am putea invoca anumite parabole şi în sprijinul unei atari viziuni. Este, în acest context, îndreptăţită înfierarea modului în care Biserica se implică în astfel de chestiuni "lumeşti", a implicării însăşi, chiar?

Înainte de a căuta, împreună, un răspuns la aceste nedumeriri, să comentăm puţin ultimul, cronologic vorbind, moment în care s-a discutat în presă despre "nefirescul" implicării Bisericii într-o activitate care n-ar ţine de "specificul" ei. Este vorba despre "lăcrămaţia" unor reprezentanţi din turism ce vizează centrele de pelerinaj. Dincolo de faptul că, deşi sesizate, autorităţile statului nu au găsit nimic neconform cu legea la aceste centre, este strigător la cer să vină cineva la tine în casă şi să-ţi spună: "N-ai voie să-ţi faci singur de mâncare, trebuie să apelezi la noi, firmele de catering". Cum poţi să îmi interzici ca, în calitate de creştin, să merg în vizită la un alt frate creştin doar apelând la serviciile dumitale de intermediar? De ce să nu pot să merg să mă închin la o altă biserică, din ţară sau din străinătate, decât dacă apelez la o firmă care îşi va pune fireştile adaosuri comerciale? Un grup de studenţi la Geologie nu poate merge într-o excursie de studiu pe munte decât prin intermediul unei agenţii de turism? Atunci de ce credincioşii nu ar putea merge, ghidaţi de un centru de pelerinaj, la locurile sfinte ale creştinismului? Dimpotrivă, agenţiile de turism ar trebui, dacă tot e "să ne căutăm dreptatea", să ceară permisiunea Bisericii pentru a duce grupurile să viziteze un anumit lăcaş de cult. Sau, măcar să fie recunoscătoare Bisericii pentru că oferă astfel de "puncte de atracţie", de care se poate profita, în sensul bun al cuvântului. Poţi organiza câte excursii doreşti la Ierusalim, dar dacă nu ar exista lăcaşurile de cult de acolo (şi alte locuri sfinte pentru creştinism), "oferta" pe care o poţi pune în faţa potenţialului turist ar fi cu mult mai puţin tentantă decât este în clipa de faţă.

Îmi veţi spune că aducerea în discuţie a pelerinajelor, precum şi a calendarele bisericeşti sau a obiectelor de cult nu acoperă întreaga problematică a activităţilor lucrative ale Bisericii, anume şi a acelora care nu ţin de specificul Bisericii. Şi vă voi da dreptate. Dar pentru a aborda şi acest din urmă aspect de natură economică, voi face recurs la Evanghelie. Vă voi trimite chiar la textul ce se va citi mâine în bisericile ortodoxe, de la Luca (18, 18-27), şi care mai este cunoscut ca pericopa dedicată "dregătorului bogat" şi "păzirii poruncilor". Acelui tânăr care ar fi vrut "să moştenească viaţa de veci", Domnul îi spune, în final: "Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie" (Luca 18, 22). Tânărul dregător se întristează însă şi se îndepărtează de Hristos, neîmplinind acest cuvânt. I s-a părut prea mult să-şi împartă averea săracilor. Acest episod a fost şi este, din păcate, multiplicat şi se regăseşte în toate generaţiile de atunci şi până acum. Faptul că cei bogaţi, cei care au averi (mai mari sau mai mici) nu vor să le împartă săracilor (sau cu săracii, oferind, adică, măcar o parte din bunurile lor) este principalul motiv pentru care încă mai avem sărăcie pe suprafaţa pământului.

Există o mărturie cum că, undeva prin acele secole creştine în care averea Bisericii crescuse considerabil (de obicei prin donaţii), s-a găsit cineva care să reproşeze ierarhilor că acceptă o astfel de implicare în lucruri prea "lumeşti". Atunci s-a găsit un slujitor al Domnului care să dea o replică de genul acesta: "Aşa este, ai dreptate. Biserica nu ar trebui să aibă astfel de proprietăţi. Dar nici nu poate să stea cu mâinile în sân văzând atâta lume necăjită: orfani, văduve, bolnavi... Fiindcă tu şi cei care sunteţi în lume nu faceţi milostenie şi nu vă deschideţi pungile voastre către unii ca aceştia, suntem obligaţi noi, cei din Biserică, să facem acest lucru. Şi cum putem îngriji, hrăni, îmbrăca pe cineva dacă nu avem bunuri materiale? Nemilostenia voastră este motivul pentru care noi ne-am implicat în astfel de lucrări."Personal, m-am cutremurat când am auzit prima dată aceste cuvinte, în preajma unui ierarh fiind. Abia atunci am înţeles, pot spune, cu adevărat, de ce îşi "complică viaţa" Biserica implicându-se în activităţi economice, acerb criticate de cei care îi sunt duşmani (sau de cei neştiutori). I-ar fi mult mai simplu unei eparhii (chiar mult mai comod) să-şi reducă activitatea sa vizibilă doar la ceea ce îi este strict specific. Şi poate că nimeni nu ar avea nimic de reproşat (deşi, chiar şi atunci, s-ar "activa" criticii slabei implicări a Bisericii "în social" şi adepţii ieşirii din "ghetoul liturgic").

Criza de identitate

Biserica nu poate sta impasibilă la suferinţă şi sărăcie, la boală şi necaz, la toate lipsurile pe care le sesizează în lume. Încă nu are forţa de a acoperi şi de a răspunde tuturor cererilor, de multe ori implicarea ei fiind una de natură oarecum simbolică, inclusiv spre a oferi un model care să inspire şi pe alţii. Adevărata avere a Bisericii nu este aceasta materială, pe care conjuncturi lumeşti o obligă, cumva, să o accepte şi să o administreze în folosul omului. Adevărata avere a Bisericii sunt acele suflete milostive care, fără a trâmbiţa în văzul lumii aceasta, jertfesc din bunurile lor, oferind ajutor şi alinare. Când aceştia vor fi suficient de mulţi spre a rezolva toate problemele, Biserica va fi cel mai bogată, chiar şi dacă (sau mai ales dacă) atunci nu ar mai avea nici un petec de pământ în posesie. În general, judecăm la ceilalţi ceea ce noi înşine nu realizăm în viaţă (cine ajută pe aproapele său nu are cum să critice pe un altul care ajută, căci ştie ce efort şi ce bază materială presupune o anume acţiune social-filantropică). Dar unii atacă însăşi ideea de milostenie: "De ce să dau altora din munca mea (sau din moştenirea primită de la ai mei), mai ales că unii au ajuns în diferite nevoi din vina lor, sunt leneşi, beţivi etc.? Care este folosul meu personal aici? La ce mă ajută?"

Răspunsul, la cele trei întrebări de mai sus este simplu: mă ajută să mă regăsesc sau, mai degrabă, să-mi aflu adevărata identitate. Şi pentru a înţelege mai limpede voi face iarăşi recurs la pericopa "dregătorului bogat". Despre acest tânăr cu "funcţie" mare în timpul său, Tradiţia ne spune că a avut nevoie de aproximativ un an până a se hotărî să împlinească acel cuvânt al Domnului. După ce şi-a împărţit averea, s-a adăugat ucenicilor lui Hristos şi, după o vreme, a fost hirotonit episcop undeva prin Asia Mică. Astfel, s-a împlinit cuvântului Domnului şi în privinţa lui: "Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică" (Luca 18, 29-30). Căci tânărul a lepădat o funcţie lumească şi a primit o funcţie bisericească (cu mult mai importantă). A lepădat avere (câtă o fi având) şi i s-au încredinţat nu doar mulţime de suflete spre păstorire, ci şi bunurile acestei comunităţi (care nu erau puţine în vremea aceea, când unii puneau tot ce deţineau "la picioarele apostolilor"). Fiindcă a primit mai mult decât a dat, de ce mai era nevoie de acest "ocol" existenţial în viaţa acestui tânăr? Simplu. Tânărul nostru a înţeles, în cele din urmă, onest fiind, că era o mare problemă faptul că se identificase cu un anumit statut social, cu o anumită poziţie în comunitate, cu rolul pe care-l juca în familia sa. De aceea îi şi cere Domnul acestuia să le lase pe toate, iar nu pentru că, în sine, aceste lucruri-funcţii-roluri ar fi fost rele.

Şi noi păţim la fel atunci când ajungem să ne identificăm cu ceea ce ţine de exterioritatea noastră. Adevărata criză nu este cea economică, socială, culturală şamd, ci este criza de identitate. Suferim pentru că nu ne regăsim în ceea ce facem sau avem, şi nu ne regăsim pentru că numai în Dumnezeu putem să ne întâlnim cu noi înşine. Ispita politicianului este să se identifice cu funcţia sa (şi să ţină cu dinţii de aceasta). Ispita bogatului să nu-şi mai conceapă existenţa fără averea sa, a profesorului universitar să nu mai vadă dincolo de această (onorabilă) calitate a sa. Dacă eu constat că am ajuns să mă confund cu funcţia mea şi să nu mai trăiesc cu Hristos, la modul real şi profund, atunci mai bine îmi este să mă retrag din această funcţie. Iar dacă mă lipesc de vreun bun oarecare în mod pătimaş, atunci mai bine îl dau ca milostenie. E infinit mai important să fii (cu Dumnezeu, întru veşnicie), decât să petreci cu cele "ale tale" aici, vreme de câţiva anişori. Filantropia este un exerciţiu de identitate. A daînseamnă a te afla pe tine însuţi. Teamă mi-e că numai exersându-o o putem înţelege cu adevărat. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)