Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte și l-a făcut mai om. Niciodată mulțumit cu ceea ce știe și posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut în stări de neliniște; omul a trecut prin crize. Dacă întrebarea și căutarea continuă îi sunt caracteristice, nu mai puțin îi aparține certitudinea.

A fi permanent în criză înseamnă a te irosi, a coborâ panta vieții. Criza este bună numai dacă aduce după sine o cucerire nouă, o luminare a ființei morale. Omul nu poate fi om rămânând ca o corabie fără cârmă, plutire fără țel și fără sens în apele neliniștite ale lumii. Omul aleargă pentru a câștiga certitudinea; în certitudine crește ca o floare scăldată în soare; se armonizează, capătă sevă și plinătate.

Certitudinea aparține firii omului; ea înseamnă echilibru și liniște, înseamnă putere. Există certitudini intelectuale și o singură certitudine morală. Ea se definește prin obiectul ei și prin condițiile pe care le cere. Adevărata certitudine a omului este legătura cu Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este certitudinea prin excelență, certitudinea desăvârșită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine.

Credința este o experiență interioară, adică o experiență trăită direct ca o lumină, nu gândită și nici închipuită.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 74-75)