Aspecte introductive

Pericopa evanghelică de astăzi conține câteva cuvinte cu mesaj profund ale Mântuitorului. Anumite lucruri spuse de El îi intrigă pe ascultători, în vreme ce altele le ridică puternice semne de întrebare. Calitățile de orator ale Învățătorului reușesc să fascineze până și pe slugile Arhiereilor și Preoților Legii Vechi, care, trimiși de aceștia spre a-L prinde, se vor întoarce fără rezultat. Motivul? Îl vor enunța ei înșiși, în puține cuvinte: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om”.

Cuvântarea din ziua cea mare a sărbătorii

Între cuvântările păstrate pe care Le-a rostit Hristos de-a lungul timpului, cea regăsită în capitolul șapte al relatării Sfântului Ioan mustește de texte cu relevanță teologică și autobiografică deopotrivă. Tema apei celei vii, enunțate inițial în dialogul din Sihar, e reluată aici sub forma chemării: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”, zice El. Ba mai mult, arată care este legătura între credință și adăparea sufletului: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Cu alte cuvinte, credința în Iisus nu reprezintă doar ceva ce ostoaie setea sufletului, ci ceva care prisosește. Din această supraabundență se va ajunge astfel la împărtășirea către ceilalți. 

Cele spuse de Dânsul au un impact puternic asupra mulțimii. Ascultându-l, auditoriul exclamă, admirativ: „Cu adevărat, Acesta este Proorocul”. Singura problemă legată de această calitate a Sa o reprezintă cetatea de origine. Galileea, locul de unde se crede că vine, nu a odrăslit mari prooroci. Nici nu era pe lista cetăților menite a o face. De unde să știe mulțimea că Betleemul e locul nașterii Sale și că originile coboară până la David, așa cum cere proorocia? Nici măcar reprezentanții Legii Vechi nu sunt conștienți de acest lucru. Ori poate că, chiar de știu, au motiv să oculteze aceasta. 

Disputa care se iscă ulterior între cei trimiși spre a-L prinde și a-L oferi judecății Sinedriului și cei care i-au mandatat în acest sens beneficiază de o firească și necesară intervenție din partea lui Nicodim. „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?”, întreabă el. În lipsă de alte argumente, tagma acuzatorilor îl bruschează, trimițându-l să cerceteze cele privitoare la originile geografice ale Propovăduitorului. Evenimentul în sine dovedește, o dată în plus, faptul că fariseii nu erau mai creativi decât mulțimea. Concluzia întregului episod rezidă în cuvintele lui Hristos din finalul narațiunii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

În loc de concluzii

Aidoma mulțimilor, suntem și noi chemați să-L auzim pe Hristos vorbindu-ne. La fiecare Liturghie și la oricare altă slujbă. Depinde de noi ce înțelegem din ceea ce ne spune și cum punem în practică. Căci orice cuvânt al Său e un îndemn. La a tinde înspre eternitate și la a transforma materialul. Nu oricum, ci în sensul de a-I descoperi adevărata valoare. Putem, aidoma Fariseilor și Cărturarilor, să ne blocăm pe aspecte precum originea Sa galileeană, ori să lăsăm ca inima noastră să glăsuiască mărturia cu privire la calitatea Sa mesianică. Dacă o vom face, vom găsi bucurie mare. Îndrăzniți!