După cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, adus în faţa lui Pilat din Pont, Iisus avea să-i atragă acestuia atenţia că "oricine este din adevăr ascultă glasul Meu" (Ioan 18, 37). O afirmaţie provocatoare pentru un roman cultivat care va replica prompt: "Ce este adevărul?" Întrebare la care nu aşteaptă (şi nici nu primeşte) un răspuns de la Hristos. Acest dialog îl putem considera prima întâlnire de ordin cultural dintre concepţia creştină şi gândirea filosofică. (Voi reveni asupra ei în finalul materialului pentru a-i desluşi semnificaţia.) De atunci, din momentul anterior răstignirii Fiului Omului, teologia creştină şi filosofia vor avea numeroase prilejuri de confruntare sau de dialog fructuos. În rândurile creştinilor putem identifica, în mare, două curente care surprind atitudinea acestora faţă de filosofie: un curent de respingere totală a filosofiei, e adevărat că de mai mică amploare, şi unul de raportare recuperatoare faţă de aceasta.

Neliniştiţi de forţa sa speculativă, unii creştini considerau filosofia ca fiind "mama tuturor ereziilor" (cazul lui Tertulian). Pentru Teodoret filosofia reprezintă "o boală a sufletului", iar pentru Epifanie de Salamina ea vine de la diavol! Desigur, aceste atitudini nu trebuie interpretate ca fiind acte de obtuzitate culturală, ci ca gesturi de a delimita foarte clar credinţa creştină, mărturisitoare a unui Dumnezeu personal, viu, de speculaţiile filosofice ce vehiculau idei, concepte, principii abstracte. O poziţie ceva mai tolerantă avea să aibă Fericitul Augustin care, deşi le adresează cuvinte grele unor şefi de şcoli filosofice, admite totuşi că poate utiliza unele cunoştinţe filosofice pe care le-a dobândit înainte de convertire.

Mult mai consistent şi mai reprezentativ este însă curentul de recuperare, de asumare creativă a filosofiei. În acest curent se înscriu nume importante din gândirea teologică, cum ar fi: Iustin Martirul (şi Filosoful!), Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare sau Maxim Mărturisitorul. Clement din Alexandria, spre exemplu, vorbeşte despre filosofia grecilor chiar ca despre un al doilea Vechi Testament care ar fi avut acelaşi rol pe care l-au avut cărţile veterotestamentare la iudei, şi anume pregătirea pentru venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare nu avea nici o rezervă în a-şi trimite ucenicii la cel mai cunoscut profesor de filosofie din epocă, Libaniu, pentru a se desăvârşi în ştiinţele profane, urmând apoi a fi iniţiaţi în tainele teologiei. Ulterior, s-a ajuns până acolo încât filosofia să fie considerată, în Apus, "ancilla theologiae" (servitoarea sau slujnica teologiei). Tendinţa această extremă avea să aducă mari deservicii teologiei însăşi, care s-a trezit că, de fapt, ea a ajuns să devină, adesea, "sclava" conceptelor şi logicii aristotelice.

Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost nevoit să-şi clarifice învăţăturile de credinţă, în special datorită apariţiei ereziilor. Se poate vorbi, în cazul dogmelor creştine, de utilizarea antinomiei ca singurul vehicul ce poate face legătura contingentului cu absolutul. Supra-raţionalitatea, şi nu iraţionalitatea dogmelor, este firească având în vedere că ele tind să ne lămurească aici şi acum, în conceptele gândirii noastre limitate, ceea ce este veşnic şi nu poate fi limitat. După formula lui Olivier Clément, "antinomică sau negativă, dogma refuză cunoaşterea lui Dumnezeu: ea îi permite lui Dumnezeu să ne cunoască, să ne umple cu lumina Sa". Logica antinomică este logica specifică teologiei ortodoxe, o teologie care a ştiut să cearnă în timp adevărul de erezie şi care a păstrat neschimbat tezaurul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Acelaşi Olivier Clément  ne asigură că "vechile expresii ale Adevărului nu devin niciodată caduce; introduse în slăvirea Bisericii, ele abat de la tentaţiile permanente ale spiritului uman şi constituie instrumentele intelectuale ale unei viziuni. Provenite din diverse condiţionări istorice, dar purificate în creuzetul Duhului, ele formează, puţin câte puţin, o doxologie inspirată. Antinomice, negative, vizionare, dogmele sunt în creştinul de azi - dacă gândeşte şi se roagă prin ele - trecutul viu care îl eliberează de trecutul mort, memoria spirituală, singura care poate să-i permită actualizarea fidelă a Veştii celei Bune, prin comuniunea sfinţilor."

Se ştie că, atunci când refuzăm argumentări alternative la poziţia noastră, ne afirmăm o anumită convingere, un soi de "credinţă", în ultimă instanţă. Dacă investigăm însă liber toate posibilităţile, toate punctele de vedere pe care ni le poate înfăţişa raţiunea, avem două variante (cu nuanţele aferente intervalului dintre ele): ori cădem în scepticism, susţinând că adevărul este o himeră şi că nici o afirmaţie nu poate îmbrăca haina certitudinii, ori ajungem la concluzia că adevărul (bineînţeles, acel adevăr cu trimitere la cele transcendente) nu poate avea decât o structură antinomică şi o înfăţişare dogmatică. Paradoxul ar fi acesta: aşa-zisele certitudini oferite de raţiune conduc, de fapt, la asumare unei anume "credinţe" (similară fanatismului ce nu acceptă opinii contrare); credinţa autentică însă, având drept conţinut dogma antinomică, conduce la adevăratele certitudini!

"Instrucţiuni" de utilizare a raţiunii

În aria destul de zbuciumată a întâlnirilor filosofiei cu teologia, un caz aparte îl reprezintă Nikolai Berdiaev. Discursul său este unul eminamente filosofic, însă mare parte din concepte şi din idei sunt de sorginte teologică. Atunci când pune în discuţie eventuale criterii de validare a adevărului, filosoful rus consideră că acestea sunt străine de "orice criteriu de utilitate şi de profit". În acelaşi timp, el consideră că trebuie eliminat şi "criteriul raţiunii ridicate la rangul de absolut şi având pretenţia de a cunoaşte adevărul". De altfel, nu poate exista nici un fel de alt criteriu, pentru că asta ar însemna să validezi ceva superior prin ceva care îi este inferior. Faptul că unora nu li se pare demn de încredere un adevăr spiritual (sau Adevărul însuşi) e un lucru, până la un punct, natural. Neputând fi transmis din exterior, ci doar dobândit pe calea spirituală interioară, adevărul devine instabil, problematic şi îndoielnic. "A-l adopta - notează Berdiaev, înseamnă un risc perpetuu; nu există niciodată garanţii şi, de altfel, nici nu e nevoie de ele. Un atare risc e inerent oricărui act de credinţă, deoarece credinţa e o demonstraţie a  unor lucruri ce nu se văd". Iar singura formă de mărturie acceptabilă din partea cuiva este cea în care dă mărturie, pentru sine, Adevărul Însuşi. Doar radierea sa luminoasă poate alunga întunericul îndoielii din suflet.

Berdiaev afirmă caracterul teandric al oricărei cunoaşteri spirituale, cu alte cuvinte ea este un act în care trebuie să se implice, deşi în grade diferite, şi Dumnezeu şi omul, deopotrivă. Adevărul (scris cu majuscule), care este înălţat peste toate "adevărurile", devine accesibil nouă prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Adevărurile parţiale pot fi generatoare şi de mari catastrofe în istoria omenirii (Berdiaev dă chiar exemplu bombei atomice, la baza construcţiei sale stând unele adevăruri ştiinţifice, care erau menite a fi utilizate în folosul omenirii, nu spre distrugerea ei). Doar Adevărul poate fi generator de sens şi de viaţă, neputând fi deturnat de la aceasta decât în urma unei falsificări (ce poartă chipul ereziei). Aşa cum a făcut-o în toată opera sa, explicit sau implicit, Berdiaev se raportează şi aici la un gând al lui Dostoievski, cel care ne învaţă că, dacă de o parte ar fi adevărul şi de cealaltă Hristos, ar fi mai bine să renunţi la adevăr şi să mergi după Hristos. În opinia filosofului rus, asta înseamnă "să jertfeşti adevărul mort al intelectului pasiv în numele adevărului viu al spiritului întreg. Întreaga filosofie trebuie să treacă acum prin acest act eroic de lepădare de «adevăr». Atunci filosofia va deveni arta creatoare a cunoaşterii, adică va deveni cunoaştere activă" (cf. Sensul creaţiei).

Revenind la punctul de plecare al discuţiei noastre, putem afirma că raportarea corectă a teologiei faţă de filosofie este cea a marilor Părinţi ai Bisericii creştine: aceea de a împrumuta, uneori, în gândirea dogmatică, termeni de sorginte filosofică cărora li se conferă însă sensuri specifice creştinismului. Aşa se face că, până în ziua de azi, un teolog şi un filosof pot folosi concepte identice în formă, dar cărora să le confere înţelesuri diferite (să dăm doar exemplul binomului fiinţă-nefiinţă). Filosofia poate oferi adevărate "instrucţiuni" de utilizare a raţiunii de pe urma cărora teologia poate beneficia. Pe de altă parte, teologia nu poate uita nici măcar o clipă, pe parcursul dialogului sau interferenţei cu filosofia, că mărturiseşte o Persoană, nu o doctrină, precum cea de sorginte filosofică. Aici e şi cheia interpretării dialogului dintre Iisus şi Pilat. Pentru că la întrebarea "ce este adevărul?" nu este chemat creştinul să dea un răspuns. Dacă ar fi întrebat: "Cine este adevărul?", cu siguranţă că Pilat ar fi primit un răspuns.