Credința creștină, prin glasul Părinților duhovnicești, ne recomandă să nu căutăm suferința, să nu o dorim și să nu o cerem. Dar aceeași Părinți, înzestrați de Dumnezeu cu darul discernământului, știu că nu există om care, în lumea și în viața aceasta trecătoare, mai devreme sau mai târziu, să nu aibă parte de pătimiri fără de voie. Iar, în astfel de momente, ceea ce ne învață ei să facem, pentru a ne ușura povara și a ne întări puterea de a le purta, o constituie „asumarea sfântă” a lor, adică a descifra sensul lor spiritual profund, spre pocăință și mântuire.

Una dintre scrierile de un farmec duhovnicesc și un caracter practic aparte aparține Sfinților Varsanufie și Ioan (secolul al VI-lea), sub titlul de Scrisori duhovnicești. Ea este cuprinsă în volumul al XI-lea din magistrala colecție filocalică, tradusă în limba română de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care, prin traducerea Filocaliei grecești în limba română, „a adus cerul Ortodoxiei pe pământul românesc”, după spunea Părintele Serafim Popescu de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus. Deși scrisă cu aproape un mileniu și jumătate în urmă, ea este izvor de înțelepciune și sursă de speranță pentru tot sufletul necăjit și întristat din cauza suferințelor și a bolilor.

Boala – prilej de introspecție profundă și de adâncă smerire

Vorbind despre cauzele bolilor și ale suferințelor, Sfinții Varsanufie și Ioan identifică unele boli de la fire și altele trimise de Dumnezeu. Bolile de la fire se datorează lipsii de grijă în plan trupesc și spiritual și neorânduielii vieții noastre. Cele trimise de Dumnezeu au drept cauză neascultarea omului și îndepărtarea lui de adevărata viață, cea virtuoasă și bineplăcută Părintelui Ceresc. Acestea din urmă au un rol pedagogic înalt și au ca scop îndreptarea omului, întoarcerea la credință, prin adâncă și sinceră pocăință. Deosebirea unora de celelalte, dar mai ales înțelegerea profundelor sensuri spirituale, de căi spre îndreptare și spre mântuire, este „o însușire a omului duhovnicesc”.

Sfinții Varsanufie și Ioan ne oferă un criteriu de identificare a cauzei și de înțelegere a necazurilor și a bolilor – pe lângă consultarea și sfatul părintelui duhovnic – și anume: pacea gândurilor și a minții. 

Când îți vine vreo întâmplare care-ți pricinuiește necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ți se întâmplă. Și dacă nu te mustră pentru ceva din ceea ce ți se întâmplă, întâmplarea ți-a venit spre cercare. Și aceasta este voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ți-a venit prin îngăduința lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului.

Durerea, suferința, boala, indiferent de cauza lor, trebuie să devină un prilej de introspecție și de autentică autocunoaștere. Ele ne descoperă așezarea noastră interioară și ne arată unde ne aflăm în plan duhovnicesc: împreună cu Dumnezeu, prin înțelegerea și acceptarea profundelor semne spirituale ale lor, sau, dimpotrivă, departe și străini Lui, prin nemulțumire, eschivare, revoltă sau nepăsare duhovnicească. 

Acești Sfinți Părinți ne învață că, boala trebuie să fie un prilej de smerenie, atât înaintea lui Dumnezeu, cât și a semenilor noștri. De aici vine și recomandarea de a face tot ceea ce putem pentru a nu cădea singuri în necazuri, pentru că nu cunoaștem cu adevărat puterea noastră de a le îndura. Însă, odată instalate, izbăvirea de ele atârnă de mila lui Dumnezeu. Atunci, cheia spirituală în care trebuie să le primim și să le înțelegem stă în adevărul că toate cele din această viață, fie bune, fie rele, poartă în ele sensuri dumnezeiești înalte, căci „toate le face Dumnezeu la vremea lor. Și toate spre folosul oamenilor”.

Boala – pedagogie mântuitoare, mai presus de asceză

Sfinții Varsanufie și Ioan, în Scrisorile duhovnicești, ne învață că scopul acestor pătimiri este acela de a nu pleca la Dumnezeu fără rod. În dragostea și bunătatea Sa infinită, Părintele Ceresc dorește mântuirea noastră, a tuturor, și caută să se apropie de noi, mai întâi, prin darurile și binecuvântările pe care ni le oferă fiecăruia. Dar, atunci când nu descoperim în evenimentele fericite ale vieții voia și lucrarea Lui, încearcă, din aceeași iubire infinită, să ne conducă la scopul vieții noastre prin necazuri și încercări, în care El este alături de noi, căutând să ne întărească și să ne mângâie. 

Celui care nu s-a înfrânat și ostenit la tinerețe, bolile și necazurile de mai târziu i se socotesc „în loc de nevoință”. Precum postul era o „pedagogie a trupului, spre supunerea trupului sănătos și spre slăbirea pornirii și spre patimi”, atunci când este suportată cu răbdare și mulțumire, boala „i se socotește în loc de asceză (nevoință) sau chiar mai mult și culege din răbdarea aceasta rodul mântuirii”.

Pătimirile, necazurile, durerile și boala poartă în ele o „certare îndreptătoare a lui Dumnezeu”, fiind îngăduite spre cercarea noastră. Atunci când le primim cu mulțumire, ele ni se fac prilej de răsplată veșnică. Atunci când nu le înțelegem sensul, prin purtarea lor, ne curăță de păcatele și de patimile anterioare, deschizându-ne și făcându-ne receptivi la universul spiritual al vieții. 

„Rabdă mulțumind și vei fi miluit degrabă de Dumnezeu!”

Boala este „o certare spre îndreptare”, datorată greșelilor noastre. Dacă ne este greu să primim certarea, atunci trebuie să încetăm să mai săvârșim păcate și fărădelegi. Dacă încă mai păcătuim, să le primim ca fiind datorate greșelilor noastre. Atunci când ajungem să le primim cu mulțumire, este semn că nu mai suntem răi, „iar cel ce nu e rău, este iubit”. 

Referindu-se la conduita pe care trebuie să o avem în clipele de durere și încercare, Sfinții Varsanufie și Ioan ne învață că pătimirile și durerile reprezintă „crucea vieții noastre”, pe care trebuie să o purtăm, pentru a intra la limanul odihnei, în Împărăția lui Dumnezeu. 

Atitudinea adevăratului creștin, în fața necazurilor, suferințelor și a bolilor, nu este aceea de neacceptare și revoltă, ci sfânta lor asumare, adică a le primi cu smerenie și a le purta cu îndelungă răbdare, aceasta fiind „născătoarea tuturor bunătăților”. 

Cel încercat se face asemănător sfinților care și-au dobândit mântuirea prin intense nevoințe și încercări. Astfel, în necazul și durerea noastră, gândul trebuie să fie îndreptat către Dumnezeu, Care știe ce ne este de folos și în toate, să Îi mulțumim Lui. Lucrurile pe care le cerem noi, inclusiv sănătatea, sunt „stricăcioase și trecătoare”, dar răbdarea pe care o dobândim suportând durerile, „mântuiește pe cel ce a câștigat-o pe ea”. 

Chiar și când avem sentimentul că suntem singuri, neauziți și neajutorați, nu trebuie să ne întristăm, căci această așteptare și amânare ne va folosi și mai mult. Încredințarea noastră deplină înțelepciunii și milei dumnezeiești este cel mai bun medicament, aducând ușurare trupească și mângâiere lăuntrică. Cu cât este mai lungă așteptarea, cu atât este mai adâncă schimbarea, mai curată pocăința și, astfel, și mai înaltă răsplata. 

Rugăciunea – medicament spre alinarea durerilor trupești și sufletești

Celui care se află în suferință, învață Sfinții Varsanufie și Ioan, patul bolii sale îi este canon, căci spun acești Părinți filocalici, „omul care viețuiește întru liniște, mai ales pe pat, nu are canon”.

Restrângându-i-se preocupările și grijile lumești, omul aflat în suferință are ocazia să își facă un examen profund de conștiință, să descopere cauzele suferinței sale, dar și căile de ușurare a acesteia, și, mai ales, de dobândire, chiar și prin intermediul celor dureroase, a folosului duhovnicesc și a mântuirii. 

Rugăciunea omului bolnav nu trebuie să fie neapărat cea de vindecare, ci aceea de a se împlini voia lui Dumnezeu în viața sa, spre a lui mântuire. Uneori, în lucrarea duhovnicească, ne este mai de folos sănătatea, alteori, calea izbăvirii din păcate și din patimi o constituie suferințe și dureri proporționale. Sfinții Varsanufie și Ioan ne învață că în boală, „nu e bine să te rogi, pornind de la tine, ca să fii vindecat de boală, neștiind de-ți este de folos. Ci trebuie lăsat aceasta în seama Celui ce a zis: «Știe Tatăl vostru cel ceresc de care aveți trebuință înainte de a-I cere» (Matei 6, 8). Deci roagă-te lui Dumnezeu, zicând așa: «Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după voia Ta și, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă». Același lucru roagă-i și pe sfinți să-I ceară (lui Dumnezeu, n. r.) și crede, fără să te îndoiești, că va face ceea ce îți este de folos. Și mulțumește-I Lui în toate, aducându-ți aminte de cuvântul: «În toate mulțumiți» (I Tesaloniceni 5, 18). Și te vei folosi cu sufletul și cu trupul”. 

În suferințele noastre, trebuie să avem permanent convingerea că Dumnezeu, în baza preștiinței Sale, face ceea ce ne este de folos. El poate dărui și sănătate, dar și boală, vindecare prin doctor, dar și prin rugăciune. Prelungirea sau vindecarea bolii sunt dovezi ale preștiinței Sale. Încredințarea deplină științei și iubirii Lui infinite îi dă omului lipsa de griji și pacea. Într-un cuvânt profund, Sfinții Varsanufie și Ioan arată că „Părinții desăvârșiți se roagă ca Dumnezeu să facă ceea ce e de folos omului. Dacă, deci, e de folos lui, Dumnezeu lasă boala asupra lui pentru răbdare. Iar dacă e de folos să fie izbăvit de ea, face să fie izbăvit. Și aceasta să o punem pe seama preștiinței lui Dumnezeu.(...) La fel, celui ce crede, toate îi sunt cu putință, fie să îndure cu nădejde necazul bolilor, fie să rabde, fie să aibă îndelungă răbdare, fie să poarte toate cu bărbăție ca Iov. Și nu încearcă Dumnezeu pe om peste puterea lui”. Astfel, alături de îndelunga-răbdare, rugăciunea este leac vindecător pentru trup, dar mai ales pentru suflet.

Cu o astfel de conduită în suferință, identificând cauzele ei ultime, sensurile profunde ale acesteia și rostul ei mântuitor, prin răbdare și rugăciune, conducând spre pocăință și smerită cugetare, omul bolnav simte ajutorul lui Dumnezeu, sub forma mângâierii în încercări, boli și dureri. Și, cu cât sunt mai mari încercările și durerile, cu atât este mai intens și lucrător darul mângâierii. Sau, cum exprimă acest adevăr Sfinții Varsanufie și Ioan: 

Gândește-te că unde e osteneala, acolo e și răsplata; și unde e încercarea ispitei, acolo e și cununa biruinței; și unde e dragostea de Dumnezeu, acolo e și suirea cu El pe cruce; pătimirea împreună cu El și slăvirea împreună cu El; moartea împreună cu El și viața împreună cu El. 

Sau, într-o apoftegmă plină de speranță: „Înainte de a ajunge corabia în port, e lovită și frământată de valuri și de vârtejuri. Dar când ajunge în port, află, în sfârșit, multă liniște”. 

Aceasta este pacea și tăria stâncii în fața valurilor vieții!