„Adulţii... visele lor sunt stinse. Nu se mai împlinesc în nimic. Cuvântul lor mă înfricoşează, deoarece deseori vorbeşte mai mult mintea lor decât inima, iar când inima lor răzbate, atunci nu mai are măsură. Îi văd pe mulţi adulţi ca pe nişte adolescenţi obosiţi, sleiţi de putere de viaţă. Nu trebuie generalizat, îi ştiu şi pe alţii care nu sunt aşa, aş vrea însă ca majoritatea lor să nu fie aşa de nefericiţi, să nu fie aşa de trişti şi de descurajaţi, să înceteze să spună că viitorul aparţine tinerilor, considerându-se pe ei în afara jocului. Trebuie să începem de la relaţiile noastre. Este nevoie de timp şi de comunicare... sunt suspicioasă sub privirile lor, deoarece mi-e teamă de judecata lor. Visez dialoguri simple, fără resentimente, cu umor şi afecţiune, în care fiecare să-l laude pe celălalt fără bariere. Visez în mod viu, sunt adolescent atâta timp cât o simt... rămân copil şi vă iubesc, vă cred. Credeţi-mă şi voi pe mine.” (Claire, 18 ani)

O greşeală fundamentală a părinţilor şi a celorlalţi adulţi (pedagogi) faţă de adolescenţi este că adoptă dialogul cu ei în mod tehnocrat. Ei cred că dialogul rezidă în intervenţii de natură tehnică, problema lui – a dialogului – rezolvându-se prin reglări exterioare, prin anumite sfaturi practice, întrucât au impresia că cineva trebuie să-i înveţe cum să dialogheze.

În realitate, dialogul cu tinerii este la fel ca orice dialog. Este o stare de viaţă, o participare a inimii, o punere în mişcare a întregii lumi sufleteşti. Asta nu înseamnă că nu se poate şi învăţa, cum, de altfel, se învaţă şi dialogul rugăciunii. Înseamnă însă că învățătura aceasta e conținută într-o prefacere graduală a personalităţii noastre, în vederea creşterii capacităţii de a-l întâlni pe celălalt. Dialogul cu adolescenţii ne învaţă şi pe noi să trăim mai corect.

Adolescenţii au nevoie de dragoste necondiţionată, de un spaţiu fizic şi emoţional, de prieteni, de tradiţie, de limite (aşa încât să devină responsabili şi să înveţe să trăiască în comunitate şi în societate), precum şi de disponibilitatea celor adulţi. Adică, o recunoaştere înăuntrul nostru, vie şi nu pur şi simplu intelectuală, a personalităţii lor şi a spaţiului vital pe care ei îl cuceresc încet, încet.

Această dezvoltare afectivă şi emoţională a tinerilor se manifestă destul de des greoi, deoarece se găseşte într-o etapă de vârstă mult diferită de cei maturi. Adolescenţii deţin un simţ total diferit al timpului. Aceste asimetrii complică foarte mult lucrurile:

„Perioada cea mai stresantă în ciclul vieţii unei familii are loc atunci când o criză de dezvoltare a copilului se suprapune pe o criză de rezolvare a problemei părintelui... Pentru părinte criza de dezvoltare a vârstei de mijloc izvorăşte din observarea faptului că timpul curge foarte repede, pe când pentru adolescent există o mirare faţă de nevoia de a se pregăti, de a se deschide, către un viitor nedefinit... Pentru primul, timpul trece foarte repede, pentru celălalt, exagerat de încet.”

Sentimentele devin acum foarte dificile. „Contactul cu adolescenţii îi face pe adulţii care considerau că au crescut să simtă valurile nostalgiei faţă de acele zile în care urcau scara dezvoltării, pe care acum o coboară. Şi părinţii de vârstă mijlocie trebuie să lupte cu sentimentele de răzvrătire, de împotrivire şi de slăbiciune. Pot simţi că ei au luat deja cele mai multe din hotărârile importante ale vieţii în clipa în care fiii şi fiicele lor abia încep să le ia pe ale lor. Îşi doresc să fi avut şi ei ocaziile pe care copiii lor le au în perioada respectivă.”

La vârsta părinţilor care au copii adolescenţi se întâlneşte foarte des aşa-numita criză a vârstei de mijloc: „Brusc, în această perioadă, părintele poate avea impresia că timpul a trecut foarte repede. Este o vârstă în care se reconsideră ambiţiile, se reorganizează viaţa pe baza timpului rămas, problemele din timpul trecut având o mai mare importanţă decât cele din timpul ce urmează. Este timpul justificării, al balanţelor, vârsta în care gândirea şi intelectul se cumpănesc de obicei în practică.

La nivel profesional este o vârstă în care individul a ajuns la un maxim al acumulărilor sale şi încep să se micşoreze şi aşteptările sale. Este o vârstă la care la nivel familial urmează să se întâmple o serie de despărţiri (de exemplu, moartea părinţilor, adică a bunicilor adolescenţilor). În sfârşit, este o vârstă la care perechea are nevoie de o reevaluare a relaţiei.”

Revanşa luată de adolescenţi în perioada lor de autodeterminare intensifică sentimentul de pasivitate şi de neputinţă al părinţilor, sentiment ce vine odată cu vârsta de mijloc. Părintele trăieşte, pe lângă senzaţia că nu mai are controlul absolut al vieţii sale, şi senzaţia că nu poate avea nici controlul asupra vieţii copiilor lui.

„E de la sine înţeles că, pe cât de mare este nevoia părinţilor de a continua să fie centrul personal din viaţa adolescentului, pe atât de grea şi de dureroasă va fi procedura de de-idealizare a celor doi. Pe de altă parte, părinţii înşişi jelesc la pierderea rolului lor părintesc, aşa încât nevoia lor de a-i ţine pe adolescenţi în dependenţă de ei înşişi va trebui să găsească satisfacţii în alte relaţii. Adică părinţii trebuie în mod firesc să se întoarcă unul către celălalt pentru satisfacerea imediată a nevoilor lor şi să se împace cu satisfacţiile scăzute pe care le observă în relaţiile cu noii adulţi. De multe ori acest lucru nu este posibil, pentru că părinţii nu pot avea capacitatea de a acoperi nevoia celuilalt. Este posibil să apară situaţii grave în familie, iar adolescentul se simte nesprijinit, în timp ce tind să iasă la suprafaţă certurile şi contradicţiile ascunse de părinţi sau, mai mult, părinţii să simtă descurajare şi deprimare sau să se întoarcă într-o relaţie în afara căsătoriei.

Dacă există mai mulţi copii, atunci se poate reuşi o nouă echilibrare, deoarece părinţii pot transfera către următorul copil nevoia lor de dominare.

(Preot Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înţelegere a adolescenţei, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 143-148)