Ridică ochii tăi spre cer când acesta, ca o oglindă curată, slăvit luminează pământul cu stelele, și zi mirându-te: „Dacă stelele luminează cu atâta slavă, cu cât mai mult Drepții și Sfinții, care au făcut voia lui Dumnezeu, vor străluci cu lumina cea negrăită a slavei mântuitoare în ceasul când va veni Domnul?”

Aducându-ți aminte de acea înfricoșătoare Venire, cutremură-te cu trupul și cu sufletul, și spune-ți cu durere în inimă: „Cum mă voi arăta eu, păcătosul, în ceasul acela cumplit? Cum mă voi înfățișa la tronul Judecătorului? Cum voi avea împreună cu cei desăvârșiți eu, cel împrăștiat? Sau cum voi sta eu, capra, de-a dreapta lui Hristos împreună cu oile? Sau cum mă voi arăta eu, cel neroditor, în soborul Sfinților, care au făcut aici roadele dreptății?

Mucenicii vor arăta chinurile lor, nevoitorii – virtuțile; ce voi arăta eu, afară de nepăsarea mea și de pogorămintele pe care singur mi le-am făcut?

O, suflete păcătoase, suflete nerușinate, suflete care pururi ai urât viața cea plăcută lui Dumnezeu! Mult te vei mai lăsa târât de reaua deprindere cu gândurile viclene? Ce aștepți în nepăsarea asta a ta?

Crezi că va întârzia să vină Judecătorul? Nu va întârzia, ci venirea Lui din ceruri va să fie ca un fulger îngrozitor.

Străduiește-te, dar, să te arăți gata în acel ceas cumplit, ca să nu plângi dincolo în vecii vecilor”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase și rugăciuni scoase din facerile Sfântului Efrem Sirul și așezate după rânduiala Psalmilor lui David, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, pp. 62-63)