Un oarecare Stavrachie trăgea să moară; la răsuflarea din urmă, năduşit foarte şi tremurând şi scrâşnind din dinţi striga cu mare groază: „ajutaţi-mă, milostiviţi-vă spre mine ticălosul, Doamne miluieşte-mă; vai, cât de mult norod iese din mare (căci el locuia la malul mării); şi norodul acesta negru, urât şi drăcesc spre mine vine". Şi cei care erau în jurul lui nu vedeau nimic, însă el, care năpăstuise pe foarte mulţi, vedea şi pricepea. 

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, p. 51)