Multe sînt locurile din Evanghelii care scandalizează logica lumeasca, dar parcă nici unul nu e mai greu de înțeles pentru un neinițiat (în sensul duhovnicesc al cuvintului) ca pericopa ce se va rosti mâine în biserici (de la Matei 15, 21-28). Cum să nu te smintești când vezi cum Iisus, mult-milostivul iubitor de oameni, refuză a ajuta o femeie disperată, la capătul puterilor, a cărei fiica era "rău chinuită de demon" (v. 22)? Cum să nu empatizezi cu acea cananeiancă zdrobită de durere și să nu resimți din plin tăcerea, indiferentă și, mai apoi, jignirea aduse de Cel care făcuse atâtea minuni pentru alții, cu mult mai puțină credință și smerenie decât această femeie. Dar să vedem cum au decurs lucrurile acum aproximativ două mii de ani și să revedem scena petrecută undeva "in parțile Tirului si ale Sidonului" (v. 21).

Femeia care s-a apropiat de Domnul era de alt neam, fiind descendentă a lui Canaan. Acest popor era tratat de majoritatea iudeilor din acele timpuri cu dispreț, fiind un neam idolatru. Lucru deloc surprinzator, de-a lungul istoriei sau chiar în zilele noastre, existând la unele popoare o aversiune și o desconsiderare a celorlalți până la a-i trata ca pe animale (a se vedea ce se întâmplă și acum în unele țări africane). Această femeie îndrăznește să se apropie de un iudeu (Iisus din Nazaret), convinsă fiind ca Acesta o poate izbăvi, precum pe alții, și pe fiica sa de demonul ce o chinuia. Cred că nu puțini sînt aceia care au văzut, mai ales la slujba sfântului maslu, cât de îngrozitor se manifestă cei îndrăciți. Cât de dificil este chiar și să asculți urletele lor, să vezi o ființă umană cum se rănește, adesea, prin mișcări evident controlate de un duh străin. Ei bine, acea femeie avea în casa ei, zi de zi, parte de astfel de scene care, cu siguranță, o sleiseră de puteri și o copleșeau. Mai mult, nimic nu e mai dureros pentru o mamă decât să-și vadă copilul chinuindu-se în felul acesta, încât la groaza de a sta în casă permanent cu un posedat se adaugă și suferința unei inimi care empatiza întrutotul cu fiica sa. Așa încât, venirea lui Iisus pe acele meleaguri parea sa-i aduca, în sfârșit, o rază de speranță.

Numai că strigătul ei de ajutor nu găsește, într-o prima etapa, nici un ecou în inima lui Iisus (sau cel putin așa pare). Văzând că insistența ei este tratată cu tacere de Mântuitorul, ucenicii intervin pentru ea: "Slobozește-o, că strigă în urma noastra" (v. 23). Fie ca erau impresionați de suferința femeii, fie că nu-i mai puteau suporta strigătele de ajutor ce se auzeau în urma lor (căci Iisus continua să meargă, în acest timp, împreună cu însoțitorii), cert e că cei mai apropiați ucenici Îl roagă să dea curs acestor insistente rugăminți. Nici intervenția lor însă nu-L clintește pe Domnul, care pare a se scuza pentru neintervenția Sa: "Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (v. 24). Cu alte cuvinte, se pliază pe așteptările iudeilor care vedeau în Mesia un eliberator al poporului ales, nicidecum un Mântuitor al tuturor neamurilor. Ucenicii înghit in sec: e adevărat, cam așa fuseseră ei învățați să gândească, încât e un foarte bun prilej să constate că, totuși, această atitudine e una inumană. Încă una din multele lecții pe care le primeau de la Hristos...

Dar femeia insistă, nici măcar aceste cuvinte rostite de Domnul nu o descurajează. Atunci Iisus vine si mai "aruncă" un cuvânt, mai greu decât anteriorul, în care sintetizeaza tot disprețul iudeilor pentru păgâni: "Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor" (v. 26). Spune apăsat ceea ce mulți dintre ucenici vor fi gândit sau discutat între ei atunci când venea vorba de cei care nu se închinau Dumnezeului Celui Viu. Iar aceștia se rușinau deja, ascultând cum Domnul spunea în fața unei cananeence ceea ce ei doar gândisera până atunci.

Cât despre biata femeie, ce mai putea să facă în aceste condiții când, practic, era redusa la statutul de animal, e drept, unul apropiat omului, dar totuși un animal căruia nu-i oferi același tratament pe care-l aplici propriei familii, mai ales copiilor? S-a lăsat ea descurajată? S-a întors ea mâhnită de aceste cuvinte jignitoare, dezamagită ca primea un refuz categoric acolo de unde aștepta iubire și vindecare? Nicicum. Ci din inima ei smerită țâșnește un răspuns cutremurător: "Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (v. 27). Nu neagă, ci iși asumă statutul de câine si, astfel, Îl învinge pe Mântuitorul cu propriile Sale cuvinte, căci pare a-I spune: "Daca eu sunt câine, precum bine zici, de ce nu pot primi nu pâinea întreagă, ci doar niște fărâmituri, niște resturi de mâncare? Căci și acelea sunt bune, mă mulțumesc cu ele."

Două uimiri și un raspuns

Acesta este și momentul culminant, în care Hristos acceptă sa o ajute și să-i vindece fiica, având și o exclamatie unica in Evanghelii: "O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești " (v. 28). Nu știm ca Hristos să mai fi fost atât de impresionat de cineva încât să-I smulgă o asemenea apreciere admirativă! În acest punct ajunși, înțelegem într-o altă lumină testul la care a fost supusă femeia. Cunoscătorul de inimi Hristos știa cât de mare sunt smerenia, credința și jertfelnicia acesteia și nu a făcut decât, cu abilitate, să le scoată la lumină astfel încât ea însăși să-și pună în lucrare, într-un timp atât de scurt, aceste virtuți aflate doar în stare de potență, dar mai ales pentru ca cei din jur să se rușineze de prejudecățile pe care le vor fi având cu privire la ea. Continuarea, în Ziarul de Iași