Femeia devenită soţie este în primul rând un om, omul cel mai apropiat şi cel mai bun, omul alături de care şi prin care îţi înfăptuieşti destinul. Legătura sexuală există, dar nu este specifică şi definitorie, pentru că ea cade şi dincolo de sfera existenţei umane; în zoologie ea este reală şi necesară prin caracterul ei natural, dar această legătură capătă o semnificaţie nouă prin dragoste, adevărata legătură fiind de natură spirituală. În acest fel, însăşi natura sensului biologic al căsătoriei se schimbă, se transfigurează.

Înţelegem mai mult dacă privim lucrurile în adâncime, nu în aparenţele lor înşelătoare. Oamenii, când se căsătoresc, fac acest lucru mai des împinşi de instincte sau din interes, mai rar din dragoste; în acest fel, îşi iau amante în loc de soţii, care înseamnă cu totul altceva. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba nici de dragoste ca putere generatoare a spiritului, nici de familie, nici de casă în înţeles de cămin, şi cu atât mai puţin de unitate de viaţă şi împlinirea unui destin uman superior.

Întrucât e om, femeia trebuie tratată ca o făptură spiritualizată; femeia are umanitatea ei, pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm şi, mai ales, s-o distrugem. Fiinţă cu o structură proprie, cu o sensibilitate şi vocaţie specifică, ea manifestă valori şi sensuri cu totul particulare. Cine doreşte masculinizarea femeii, nu ştie ce face, pentru că în acest fel sărăceşte universul umanităţii noastre.

În căsătorie stau faţă în faţă două existenţe care sunt un potenţial de viaţă şi rodesc abia prin unificarea lor, sunt, aşa după cum am mai spus, două principii în stare de tensiune, având drept năzuinţă realizarea unui echilibru existenţial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimilare reciprocă, care aduce la viaţă o altă existenţă şi care e, în mod real, altceva decât era iniţial. Aici e unul din misterele existenţei umane.

(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iaşi, 1997, pp. 64-65)