Umblând prin pustie, Părintele Macarie a aflat o căpăţână de om uscată, zăcând pe pământ. Când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas. Deci, a întrebat-o bătrânul: cine este? Şi căpăţâna a zis: „Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit în acest loc, iar tu eşti Părintele Macarie, cel plin de duhul lui Dumnezeu. Pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare uşurare”. Şi a zis părintele: „Care este uşurarea sau munca voastră, spune mie?”. Răspuns-a căpățâna cu suspinare, zicând: „Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi, de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne. Și nu este cu putinţă cuiva din noi ca să vadă faţa altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul şi aceasta este pentru noi uşurare”.

Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat şi a zis: „Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu!”. Şi iarăşi a întrebat-o pe căpăţâna aceea: „Au este altă muncă mai mare?”. Răspuns-a căpăţâna: „Sunt altele cu mult mai adânci sub noi”. Şi întrebând bătrânul, a zis: „Cine se află întru acele adânci munci?”. Căpăţâna a răspuns: „Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cât de puţin. Iar aceia care, cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi mai grozave chinuri sunt chinuiţi sub noi”. Iar Sfântul Macarie luând căpăţâna aceea, a îngropat-o în pământ şi s-a dus.