M-am uitat în oglinda inimii mele şi am văzut că eu sunt omul acela împietrit. Am răscolit în adâncul inimii mele şi am înţeles că eu sunt cel mai nesimţit şi împietrit. Am cercetat lăuntrul conştiinţei mele şi m-am convins că eu sunt cel mai împovărat de păcate. Am iscodit puterea minţii mele şi cu tărie m-am încredinţat că eu sunt cel mai nemernic călător pe lume. Am privit atunci mirat la chipul feţei mele şi m-am uimit adânc de veştejirea ei, am încercat tăria trupului meu şi am aflat de neputinţa bătrâneţii lui. O, Doamne, eu sunt acela...Şi iarăşi cu lacrimile în ochi m-am întors spre mine, păcătosul...Am bătut prelung la poarta sufletului meu. Dar el nu mi-a răspuns. Am bătut din nou şi l-am strigat, dar nu m-a auzit. Am zăbovit şi am aşteptat, şi iarăşi am strigat: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi, sfârşitul ţi se apropie, şi vrei să te tulburi...”

Scoală, suflete împietrit și tare în cerbice, și vino la Iisus prin pocăință, că iată îți vine moartea, judecata și osânda. Pune început de pocăință cât mai ai puțină vreme. Dar vai mie, că tu nu vrei să mă auzi. Vai mie, că tu stai nepăsător, vai mie, vai ție, vai nouă în ceasul judecății, ascultă iarăși plânsul meu și tânguirea mea de jale și scoală-te din somnul nepăsării.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 157)