Se spunea pentru oarecarele avva Apollo de la schit, ca era țăran păstor de oi. Și văzând în țarină o femeie că avea în pântece, îndemnandu-se de diavolul, a zis: voiesc să văd cum stă pruncul în pântecele ei. Și despicând-o pe ea, a văzut pruncul. Și îndată l-a lovit pe el inima și umilindu-se, a venit la schit și a vestit părintilor ceea ce a făcut. Și i-a auzit pe dânșii cântând: „zilele anilor noștri întru dânșii șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani. Și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere” (Psalm 89, 10 și 11). Și a zis lor: sunt de patruzeci de ani și o rugăciune n-am făcut și acum de voi trăi alți patruzeci de ani, nu voi înceta rugând pe Dumnezeu, ca să-mi ierte păcatele mele. Deci, nici un lucru de mâini nu făcea, ci totdeauna se ruga, zicând: am greșit ca un om, iar Tu ca un Dumnezeu curătește-mă! Și i s-a făcut lui rugăciunea aceasta întru cugetare ziua și noaptea. Și era un frate petrecând cu el și l-a auzit zicând: supăratu-Te-am, supăratu-Te-am, Doamne. Lasă-mă ca să mă odihesc puțin. Și i s-a făcut lui încredintare, că i-a iertat Dumnezeu toate păcatele lui și al femeii, iar pentru copil nu s-a încredințat. Și i-a zis lui unul din bătrâni: și păcatul copilului ți l-a iertat Dumnezeu, dar te lasă în durere, că este de folos sufletului tău.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 40)