Sărmanele animale îl au pe om ca dumnezeu al lor. Așa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel și acestea cer ajutor de la om.

În Sfântul Munte, auzeam de Bătranul Teofilact de la Noul Schit că avea o mare prietenie cu animalele sălbatice. Acestea îi simțeau dragostea și mergeau la Coliba lui atunci când aveau vreo nevoie. O căprioară care își rupsese piciorul a venit odată lângă chilie și gemea de durere. Când Starețul a ieșit afară, a văzut-o cum își întindea piciorușul rupt de parcă ar fi vrut să i-l arate și atunci el i-a dat puțin posmag să mănânce și a luat două lemnișoare cu care i-a legat piciorul. Apoi a spus căprioarei: „Mergi acum cu bine și după o săptămână să treci din nou ca să-l văd”. Bunul Stareț s-a înțeles cu animalul precum medicul cu omul îndurerat, fiindcă devenise om al lui Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, pp. 233-234)