Ne împiedicăm de Dumnezeu – dar trecem prin viață fără să-L recunoaștem

Reflecții

Ne împiedicăm de Dumnezeu – dar trecem prin viață fără să-L recunoaștem

Cât de multe trebuie să se petreacă pentru ca un om să poată spune, atât de simplu: m-am trezit. Și cât de ușor trecem peste această minune.

Într-o noapte, un gând nu m-a lăsat să dorm. Cu cât încercam să-l îndepărtez, cu atât se întorcea mai stăruitor. Avea ceva din tăria unui fir de păianjen: aproape nevăzut, părea prea firav pentru greutatea pe care o purta. Și nu se rupea. Mă ținea prins într-o uimire căreia nu-i găseam cuvintele: cum putem trăi clipă de clipă din darurile lui Dumnezeu și totuși să trecem prin viață fără să-L recunoaștem?

Sfântul Apostol Pavel le spune atenienilor: „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). Cuvintele acestea cuprind întreaga noastră existență. Înainte de a-L căuta, suntem deja susținuți de El. Înainte de a-I rosti numele, am primit viața în care putem să-l rostim. Chiar și îndoiala noastră are nevoie de o minte vie, de o inimă care bate, de încă o clipă pe care nu ne-am putut-o dărui singuri.

De aici a venit gândul care mă urmărea: ne împiedicăm de Dumnezeu.

Ne întâlnim cu darurile Lui la fiecare pas. Deschidem ochii și lumina ne întâmpină înainte de a fi făcut ceva pentru a o merita. Aerul ne intră în piept fără să-i cunoaștem călătoria. Pământul ne poartă, apa ne potolește setea, trupul își continuă lucrarea tainică în timp ce noi ne vedem de grijile zilei. Cât de multe trebuie să se petreacă pentru ca un om să poată spune, atât de simplu: m-am trezit. Și cât de ușor trecem peste această minune.

De cele mai multe ori, obișnuința acoperă uimirea. Ceea ce primim în fiecare zi ajunge să ni se pară de la sine înțeles. Ne amintim de aer când respirăm greu, de apă când ne lipsește, de sănătate când se clatină. Până atunci, darul rămâne atât de aproape, încât nu-l mai vedem.

Putem trage perdeaua ca să nu ne mai atingă lumina. Dincolo de ea, dimineața își continuă însă revărsarea. Uneori, așa se petrece și înlăuntrul nostru: ne închidem într-o explicație, într-o grabă, într-o durere și ajungem să credem că întunericul încăperii spune tot adevărul despre lume.

Dumnezeu nu Se confundă cu lumina soarelui, cu aerul sau cu materia lucrurilor. Creația nu este o parte din ființa Lui. Dar ea există prin voia Lui și poartă urmele înțelepciunii Sale. Ne împărtășim de darurile și de lucrarea Lui, iar prin ele putem învăța să-I recunoaștem prezența. Lumea poate fi citită ca un dar; poate fi și folosită o viață întreagă fără ca omul să se întrebe Cine i-a dăruit-o.

Această uitare se strecoară până și în felul în care privim lucrurile făcute de mâinile omenești.

Ținem un obiect în palmă și spunem: este al meu. L-am cumpărat, îl folosesc, îl așez unde vreau. Și totuși, cât de puțin din istoria lui încape în aceste cuvinte. La alcătuirea lui au lucrat oameni pe care nu-i vom cunoaște vreodată. Cineva a cercetat, altcineva a încercat și a greșit, altcineva a prelucrat materia, a transportat-o, a potrivit o piesă. Într-un lucru pe care îl folosim cu nepăsare se pot întâlni munca multor mâini și cunoașterea adunată de generații.

Ne bucurăm de rod, în vreme ce chipurile celor care au lucrat pentru el rămân nevăzute.

Dacă până și un obiect obișnuit ne descoperă atâtea legături, cum am putea socoti propria viață o existență de sine stătătoare? Pâinea de pe masă ne leagă de ploaie, de pământ și de truda altora. Un cuvânt care ne ridică din deznădejde ne leagă de inima celui care l-a rostit. Suntem purtați de daruri și de întâlniri al căror început ne depășește.

Credința deschide în această țesătură a vieții adâncimea recunoștinței. Învață să vadă persoanele dincolo de lucruri și, dincolo de toate, iubirea Creatorului Care cheamă făptura la comuniune cu El.

Rămâne însă întrebarea dureroasă: cum poate deveni această apropiere atât de greu de văzut?

Nu cred că putem răspunde privind de sus necredința altuia. Unii oameni caută cu onestitate și încă nu găsesc. Alții poartă răni pe care nu le cunoaștem. Pentru unii, chiar purtarea celor care vorbesc despre Dumnezeu a făcut mai anevoioasă apropierea de El. Sunt tăceri în fața cărora graba noastră de a explica poate deveni o povară în plus.

Dar întrebarea mă privește și pe mine. Pot să rostesc numele lui Dumnezeu și să trăiesc ore întregi fără luare-aminte la prezența Lui. Pot să vorbesc despre dar și să primesc totul ca pe un drept. Pot să mărturisesc iubirea Lui și să trec nepăsător pe lângă omul care are nevoie de mine. Uitarea lui Dumnezeu se poate ascunde și în viața celui credincios.

De aici ar trebui să înceapă dorința de a deschide ochii lumii: de la propria vedere care are nevoie să fie curățată. În Hristos, apropierea lui Dumnezeu primește un chip pe care îl putem privi. El intră în foamea, în lacrimile și în suferința omului. Se lasă întâlnit, ascultat, urmat. Cel Care spune „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) ne cheamă să descoperim că viața noastră își află împlinirea în comuniunea cu El.

Iar această chemare coboară până la întâlnirile cele mai simple. Un om flămând poate deveni locul în care credința mea capătă mâini. Un bolnav poate opri pentru o clipă graba în care mă pierd. Un om singur îmi poate descoperi câtă viață încape într-o prezență oferită cu răbdare. În lumina cuvintelor lui Hristos despre „acești frați ai Mei, prea mici” (Matei 25, 40), aproapele ne întâmpină cu o adâncime pe care rareori o bănuim.

Gândul din noaptea aceea a rămas cu mine până dimineață. Aș fi vrut să-i pot trimite ecoul pretutindeni, să împărtășesc uimirea că nicio clipă a vieții nu se susține singură. Dar am înțeles că uimirea nu se transmite prin intensitatea cu care o rostești. Ea are nevoie să se facă vizibilă într-un fel de a trăi.

Nu pot deschide cu sila ochii nimănui. Pot doar să trag perdeaua din propria inimă. Să primesc ziua cu recunoștință. Să văd omul din fața mea. Să las darul primit să ajungă, prin mine, și la altul.

Ne împiedicăm de Dumnezeu în darurile peste care trecem grăbiți. Uneori ne oprim, în sfârșit, asupra unuia dintre ele. Și de acolo începe rugăciunea.

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!