Dacă am gândi drumul de acasă până la serviciu, nu ca pe o corvoadă indigestă, la coada nesfârşită de automobile de la intersecţie, ci ca pe o plimbare de plăcere, atunci am fi mai odihniţi, mai uşori la minte şi mai buni la suflet.

Dacă am vedea şederea la serviciu ca pe un prilej de a face bine oamenilor, de a-i cunoaşte şi zidi, de a ne dărui energia spre slujirea lumii, atunci cele 8 ore ar fi un prilej de bucurie, nu o excrescenţă a blestemului.

Dacă statul la rând la ghişeul imund de la colţ ar fi gândit ca o ocazie de rugăciune a minţii, atunci am fi senini şi frumoşi întreaga zi, nu ne-am încrunta mereu asupra acestei vieţi.

Stresul este tocmai extirparea de sens a umanităţii din noi şi din jurul nostru. Este povara uriaşă a unei lumi căreia i-am pierdut resorturile de lumină şi pe care o consumăm până la indigestie. De aceea, Părinţii recomandau cu mare stăruinţă „paza minţii” ca fiind atmosfera de cultivare a oricărei virtuţi născătoare de Dumnezeu în suflet.

Zilele trecute m-am întâlnit cu un profesor universitar, care trebuie să facă vreo 500 de kilometri pentru a ajunge săptământal la serviciu. L-am compătimit sincer pentru o asemenea trudă şi i-am spus-o: „Pe mine mă oripilează cei 10 kilometri până la serviciu”. Mi-a răspuns zâmbind: „Este o plăcere, o plimbare relaxată, îmi place să conduc la nebunie, iar acolo mă întâlnesc cu oameni prietenoşi, cu studenţi entuziaşti, cu lume bună. E o ieşire frumoasă, ca un mic concediu săptămânal”. L-am privit cu interes şi l-am admirat pentru deschiderea minţii sale.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 232-233)