Istoricul Mănăstirii Aroneanu

Cunoscută în actele medievale sub numele de „Mănăstirea lui Aron-Vodă” sau „Mănăstirea Sfântul Nicolae din țarina Iaşilor”, ea a fost ridicată de Aron-Vodă (1591-1595) în ţarina târgului Iaşi, între anii 1593-1594. Despre Aron-Vodă, ctitorul bisericii cu hramul ,„Sfântul Nicolae” din Aroneanu, se spune că ar fi fost nepotul Mitropolitului Nicanor (1592-1594), „ctitor la Mănăstirea Agapia cea Veche din deal”, precum şi al stareţului Siluan de la aceeaşi mănăstire.

Miron Costin, referindu-se la domnia lui Aron-Vodă, a apreciat că a fost „cumplită, desfrânată şi nedreaptă foarte”. Acelaşi cronicar mai spune că „după atâtea răutăţi ce făcuse, ca să facă şi vreun lucru bun, ca să nu-i vie cu osândă, s-au apucat în anii 1593-1594 de au făcut mănăstire în ţarina Iaşilor, care se cheamă Aron-Vodă, prenumele domnului, unde iaste hramul Svetii Neculai”.

Ca şi în alte cazuri, mănăstirea lui Aron-Vodă a fost prece­dată de alta, construită în aceeaşi ţarină, „sub dealuri”, de Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) probabil în cursul celei de-a doua domnii, când şi-a stabilit scaunul domnesc la Iaşi.

Zidurile de piatră cu turnuri de colţ, ca şi cel de la intrare care înconjurau odinioară incinta mănăstirii lui Aron-Vodă, s-au dărâmat în timp, o dată cu chiliile şi celelalte clădiri anexe. Nu s-a păstrat din păcate nici măcar pisania pusă de ctitorul mănăstirii, deşi deasupra uşii prin care se intră în pronaosul bisericii se mai observa locul unde fusese încastrată.

Deşi pisania ei lipseşte ştim că biserica era terminată, fiind numită „nou zidită” la 12 decembrie 1594. Ctitorii mănăstirii ,„Sfântul Nicolae” din „ţarina Iaşilor”, începând cu Alexandru Lăpuşneanu, i-au făcut numeroase danii, cum ar fi sate, moşii, vii, mori și iazuri. Despre ctitori nu sunt informaţii că ar fi fost înmormântați în biserica de la Aroneanu, cum se obişnuia.

Vremurile au adus în repetate rânduri complexul mănăstiresc în stare de ruină, în ciuda averii şi a veniturilor. Fiind prost administrată de călugării greci, mănăsti­rea a ajuns în stare de ruină în secolul al XVIII-lea, când într-un hrisov din 20 ianuarie 1734 se constată că era în „mare lipsă şi slăbiciune” pentru ca la 16 august 1784, printr-un alt hrisov, să se hotărască grabnice reparaţii deoarece mănăstirea „era stricată şi aproape de cădere”.

Între anii 1784-1794 era egumen Arhimandritul Domeţian, un bun gospodar care reface ansamblul bisericesc. Când a venit la Aroneanu, Arhimandritul Domeţian a aflat biserica „pustie şi cu totul goală”, negăsind în ea „nici rogojină să aştearnă, nici uşă să închidă, nici moară, nici heleşteu”. Prin cheltuiala şi cu purtarea sa de grijă, a împodobit mănăstirea cu odoare, cărţi şi odăjdii, pe lângă multe alte lucruri de gospodărie procurate pe seama mănăstirii care era cu totul lipsită de cele trebuincioase.

Activitatea edilitară continuă și între anii 1811-1812, în timpul egumeniei Arhimandritului Filaret. Într-un document din anul 1811 aflăm că proistosul Mănăstirii Aron-Vodă cere voie să facă toate „meremetesirile” mănăstirii cu banii săi.

Între anii 1863-1866, egumen a fost Arhimandritul Isaia Teodorescu, cel numit și „Popa Duhul”, educatorul lui Ion Creangă. Pe lângă o serioasă administraţie, acesta a cerut arhiereasca binecuvântare pentru înfiinţarea unei şcoli primare pe lângă Mănăstirea Aroneanu, la care el să fie profesor, urmând ca averea mănăstirii să fie pusă la dispoziţia şcolii. Este singura perioadă de înflorire a mănăstirii în istoria ei zbuciumată.

Deşi i s-au făcut unele reparaţii, declinul ei a continuat. Învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu menționează că în anul 1885, când o văzuse şi o cercetase el, Mănăstirea Aro­neanu era „cu totul disgrădită şi lăsată în islazu” şi că ,,vitele locuitorilor din satul cu acelaşi nume se adăposteau sub pereţii coşcoviţi ai bisericii, care avea acoperişul spart”.

În cele din urmă, din vechiul complex mănăstiresc nu a mai rămas decât biserica ,,Sfântul Nicolae” care, restaurată în anul 1907 de către Comisia monumentelor istorice, a devenit biserică parohială a comunei Aroneanu. Pentru a o salva i s-a refăcut acoperişul, i s-au tencuit pereţii și au fost completate elementele decorative de ceramică smălţuită distruse.

Înainte de primul Război Mondial se mai putea observa doar locul unde fusese turnul de intrare în incinta mănăstirii, care era și turn clopotniţă, iar zidurile care înconjurau ansamblul dispăruseră, fiind distruse de oameni și de vreme.

În anul 1930, biserica a fost vizitată de istoricul Nicolae Iorga. Încă se mai vedeau zidurile chiliilor, care însă au fost demolate, cărămizile fiind folosite la ridicarea casei parohiale.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, satul Aroneanu fiind zonă de operaţiuni militare, locuitorii au fost evacuaţi. Biserica rămasă intactă a fost folosită de unităţile militare germane drept observator. Covoarele şi obiectele de cult ale bisericii au fost luate de soldaţii germani.

Din cauza acţiunilor de război, în august 1944 biserica a fost incendiată şi grav avariată, iar cutremurul din noiembrie același an, a produs crăpături turlei centrale.

După încheierea războiului, biserica a fost restaurată din nou, cu ajutor bănesc de la Stat şi cu contribuţia enoriaşilor. În data de 13 noiembrie 1949, biserica a fost resfinţită şi redată cultului, de către Protopopii Nicolae Todicescu şi Ioan Sandu, de la Mitropolia Iaşi, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, paroh fiind Părintele Alexandru Budescu.

În anii 1960, biserica de la Aroneanu a fost electrificată, s-a construit un nou gard împrejmuitor, a primit o Cruce de lemn în mărime naturală, reprezentând Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, având alături pe Fecioara Maria şi pe Sfântul Apostol Ioan, prin contribuţia enoriaşilor şi prin stăruinţa epitropului Zlăvog Anton Gheorghe. Epitropul a făcut şi alte îmbunătăţiri şi donaţii însemnate bisericii, paroh fiind Preotul Mihai Acatrinei.

Începând cu anul 1993, prin purtarea de grijă a Părintelui Ovidiu Buzenchi, biserica de la Aroneanu a fost înzestrată cu toate cele de trebuință și dispune în prezent de toate obiectele şi odoarele bisericeşti necesare desfăşurării în bune condiţii a cultului liturgic.

Mănăstirea Aroneanu a avut una dintre cele mai zbuciumate istorii din câte cunoaştem. Biserica ei, care domină partea de răsărit a oraşului Iaşi, este unul dintre cele mai de seamă monumente de artă de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Arhitectura Mănăstirii Aroneanu

Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” din satul Aroneanu are o înfăţişare mai deosebită de cea a bisericilor moldoveneşti mai vechi, atât în ceea ce priveşte forma planului în interior, cât şi plastica decorativă din exterior.

Originalitatea bisericii de la Aroneanu constă în aceea că meşterul care a conceput edificiul principal, a prelucrat cu o deosebită pricepere şi artă principii constructive şi elemente decorative împrumutate atât din arhitectura Ţării Româneşti cât şi din cea a Moldovei. Biserica Aroneanu se înfăţişează ca un monument de o remarcabilă originalitate în care elementele de tradiţie moldovenească se împletesc într-o sinteză particulară cu altele de influenţă muntenească.

Mănăstirea Aroneanu respectă planul clasic al bisericilor din acea epocă, având nava în formă de cruce care se prelungeşte cu un pridvor, inițial deschis. Deasupra naosului se înalţă turla bisericii, aşezată pe o bază stelată care, la rândul ei, se așează pe o bază pătrată. Ea măsoară 22,70 metri lungime, 7,70 metri lăţime şi 17,60 metri înălțime.

La interior, funcţiunile caracteristice lăcaşelor de cult ortodoxe sunt clar definite prin alcătuiri arhitecturale specifice. La origine biserica a fost pictată, pe lângă aceasta având şi elemente decorative care o împodobeau.

Altarul este unul obișnuit, de dimensiuni medii și bine proporționat. Pe 22 septembrie 1948, înainte de sfințire, Mitropolia donează bisericii o catapeteasmă istorică, cu menţiunea: „vechea catapeteasmă a bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, mutată la Aroneanu, care provine de la Biserica Sfântul Gheorghe a Vechii Mitropolii”.

Naosul este de formă dreptunghiulară, iar un perete semicircular rezemat pe două coloane desparte naosul de pronaos. Pronaosul de formă pătrată este acoperit cu o cupolă semisferică și este luminat prin două ferestre dispuse simetric în zidurile de nord şi sud.

Pridvorul, conceput iniţial a fi deschis, este ridicat pe coloane. La reparația din anul 1907 s-a dărâmat zidăria dintre arcadele, coloa­nele şi stâlpii pridvorului, dar la insistenţele locuitorilor au fost umplute din nou golurile cu un perete mai subţire, care scoate totuşi în evidenţă forma veche a pridvorului. În prezent, spaţiul dintre coloane este închis cu un zid subţire, intrarea în biserică făcându-se printr-o uşă centrală.

Mănăstirea Aroneanu este primul edificiu cu pridvorul deschis,  care va fi des întâlnit în Moldova, dar care se va dovedi totuşi nefuncţional pentru clima aspră de aici.

Acoperişul navei este sub forma unei şarpante din lemn care urmăreşte forma navei, iar turla are un acoperiş de tip clopot, învelitoarea fiind din tablă zincată.

La exterior, nava bisericii este împărţită în mai multe registre cu ornamentaţie diferită. Ceea ce dă monumentului o notă originală sunt teracotele smălţuite de diverse forme, ce sunt aşezate pe toată faţada.

Biserica Aroneanu reia decorul ceramic exterior al perioadei ștefaniene, pereţii bisericii fiind împodobiţi într-un mod original, dacă nu chiar neobişnuit, cu teracote smălţuite de culoare verde cu reflexe albăstrui, având formă de discuri şi stele, frunze de stejar și vârfuri de lance, ori motivele florale.

Asemenea teracote sunt şi la turlă. Ornamentele de teracotă smălţuită au fost întrebuinţate şi în Moldova şi în Muntenia în perioada ctitoririi, dar nu cu o asemenea profunzime şi cu o astfel de rânduială.

În totalitatea sa, plastica decorativă a faţadelor atestă o vădită tendinţă spre policromie, caracteristică artei populare, aşa încât acest monument constituie una dintre cele mai interesante sinteze a arhitecturii culte cu elemente ale artei populare.

La Aroneanu, silueta generală a bisericii arată o unitate şi o continuitate arhitecturală care nu se găseşte în Muntenia. Prin forma şi prin ornamentele ei, Biserica Aroneanu ocupă un loc de seamă în cadrul arhitecturii moldoveneşti.

Mănăstirea Aroneanu este un monument de o remarcabilă ţinută arhitecturală. Din perspectivă artistică, biserica prezintă interes atât prin proporţiile sale armonioase, cât şi prin originalul decor exterior, realizat cu ajutorul unor elemente din ceramică smălţuită.

Arhitectura bisericii marchează cu strălucire începutul unei noi orientări a arhitecturii moldoveneşti, fiind un însemnat monument de artă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Realizarea ei arată încă o dată că meşterii nu doar imitau sau copiau ce se clădise mai înainte, ci căutau şi reuşeau să aducă elemente şi inovaţii, care au fost adoptate influenţând categoric arhitectura construcţiilor bisericeşti ulterioare.

Legăturile Mănăstirii Aroneanu cu Academia Patriarhală din Constantinopol

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Mănăstirea Aroneanu a fost închinată Patriarhiei din Constantinopol. Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a încetat şi supunerea Mănăstirii Aroneanu faţă de Patriarhia Ecumenică. Faptul că Mănăstirea Aroneanu a susţinut financiar timp de peste 50 de ani Academia Patriarhală din Constantinopol dovedeşte că a avut o importantă contribuţie cultural-pastorală şi misionară  la dezvoltarea învăţământului teologic şi laic din capitala de altădată a Imperiului Bizantin.

Deşi situaţia economică a ţării era precară, timp de peste 50 de ani, Mănăstirea Aroneanu a întreţinut financiar şcoala de pe lângă Patriarhia din Constantinopol, unde se studiau limbile slavonă şi latină, teologia, filozofia, retorica, poetica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, gramatica şi muzica, limba de predare fiind greaca.

Concluzii

De-a lungul veacurilor, pe la Mănăstirea Aroneanu au trecut numeroşi pelerini. Aceştia au aflat mănăstirea, fie într-o stare de înflorire duhovnicească şi economică, fie într-una de degradare. Toţi cei care au vizitat-o, de la importanţi oameni de Stat şi până la mari cărturari, au apreciat cadrul natural în care Aron-Vodă a ridicat mănăstirea, dar mai ales arhitectura ei interesantă care este o combinaţie a stilului arhitectural muntenesc cu ornamente din ceramică smălţuită care sunt de influenţă moldavă şi care se întâlnesc la ctitoriile ştefaniene.

Mănăstirea Aroneanu a avut una din cele mai zbuciumate istorii din câte cunoaştem. Vitregia vremurilor de altădată, războaiele sau nepăsarea unor oameni, au pricinuit răni dureroase monumentelor bisericeşti din țara noastră. Ziduri și turnuri de incintă grav deteriorate, faţade de biserici acoperite fără rânduială cu tencuieli, ancadramente originale ale uşilor şi ferestrelor înlăturate, picturi interioare înecate în fum, acoperişuri modificate la întâmplare, fundaţii expuse infiltraţiilor apei sau adăugiri inestetice sunt doar câteva exemple care pun în lumină această imagine dureroasă.

Prin purtarea de grijă a vlădicilor, monumente istorice din Moldova, biserici şi mănăstiri, se află şi astăzi în renovare şi în proces de restaurare. Odată cu lucrările de restaurare efectuate la bisericile şi mănăstirile monumente istorice, a început şi o acţiune de popularizare a acestor comori de artă veche românească. Folosirea şi păstrarea moştenirii culturale bisericeşti este o datorie pe care o impune conştiinţa creştină.

Astăzi ansamblul bisericesc de la Aroneanu a îmbrăcat haina cea nouă de nuntă. Un parteneriat încheiat între Primăria și Parohia Ortodoxă din comuna Aroneanu, desfășurat în perioada 2013-2016, a făcut posibil ca întregul complex să redobândească strălucirea de altă dată.

Casa egumenească îmbracă astăzi forma unei noi case social-filantropice, zidul împrejmuitor din piatră și turnul clopotniță se înalță mărețe, iar curtea a fost îmbogățită cu alei, spații verzi și un frumos altar de vară. Biserica lui Aron-Vodă a fost împodobită cu pictură nouă bizantină și este asemenea unei „Mirese”, în așteptarea logodirii cu „Mirele” Hristos.

Târnosirea din data de 6 octombrie 2018, săvârșită de Arhipăstorul Moldovei, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, este un act al iubirii și dreptății divine, care vine să întărească cuvântul din popor care zice că „Dumnezeu întârzie, dar nu uită”.

La 425 de ani de la punerea pietrei de temelie, Biserica Aroneanu redevine poartă deschisă spre cer, în care credincioșii își află mântuirea și de aceea se cuvine să încheiem cu un cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul care zice „Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!”.

(Pr. Drd. Andrei Zlăvog)