O nouă galerie de artă ce poartă în ea însemnele picturii ca meșteșug și-ale picturii ca asceză, vernisată la Putna. Un loc în care privirea se odihnește de tumult și sufletul se-astâmpără de nerăbdare, pentru că, nu-i așa?, dacă „Biserica e cea mai înaltă școală a ascultării, pictura este cea mai înaltă școală a privirii.” (Sever Voinescu, „Liniștea mîntuitoare a privirii”)
 

Un tărâm al liniștirii, pe care să-l parcurgi cu pașii gândului îmbăiat în puterea catarctică a rugăciunii și din care să-ți nelipsească însăși mărturisirea, cu multă sfioșenie în ea, a artistului: „Stau în atelier și lucrez. (…) Uneori, foaia rămâne albă. „Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.”  O iau de la început. În tăcere. Tăcerea e un cuvânt și îmi folosește. Caut liniștea în cât mai puțin, în această viață a mea trecătoare, dar și răbdătoare. (…) Lucrez pământul. În tăcere. „Din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge.” Aștept răspuns bun pentru loc cu viață fără sfârșit.” (Horea Paștina, „Ascult și privesc”)
 

De peste tot te învăluie o lumină cu irizări de răsărit cernut printre gene și de miere. E lumină în galeria aceasta. O lumină tainică, în fiecare tablou.  Experierea luminii „ca o haină”, în fața fiecărei opere de artă. Maestrul ascultă și privește. Ascultă glasul tămăduitor al liniștii și privește în inima lucrurilor, ca-n inima lumii. Pentru că „inima primește și înțelege imediat arta celui care ascultă și privește”.

E lumină multă în fiecare tablou. Și sunt lumini. Ca cele invocate de poezia lui Ioan Alexandru: Lumină lină, lini lumini/ Răsar din codri mari de crini,/ Lumină lină, cuib de ceară,/ Scorburi cu miere milenară. Nu poți să n-auzi cum metafore ca acestea răzbesc de pe pânzele-nșirate cuminți pe simeze spre suflet și izbăvesc: Crinii câmpului, „Argint e pe ape și aur în aer” (1 și 2), Turla bisericii, Fereastră, Biserică, Fereastră Muntele Athos, Casă, Treime, Răsăritul Cel de Sus,  Potirul și biserica, Corabia, Cana fără toartă, Crucea. Mult alb. Alb asumat. Simplu, curat, nobil, rafinat, neîntinat. Ca sufletul botezat în lumina Răsăritului Celui de Sus.

În inima acestui loc, cu neputință a scăpa privirii, Vița de vie. Eu sunt Vița. O lucrare ce închide în ea și deschide lumii metafora de netăgăduit a Bisericii. Și fiecare bob de rod – un suflet ce se împrăștie și se risipește pe sine pentru a-l zidi, alături de ceilalți, pe împreună.

Undeva, spre partea în care, se știe, sălășluiește în oameni și inima, Crinii câmpului. Codri de crini, îndelung filigranați pe pânză de gândul ce parcă urcă și coboară între suflet și Cer și-și află sieși, în Evanghelia daurită de har, răspunsul: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc (…). Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. (Matei 6, 28-29).

Te-mpresură crini, și stânjenei, și trandafiri în galeria aceasta; flori de arhangheli, și fire suave de sfioșenie, ca cea care te-ncearcă în prag de altar, și flori ce poartă cu ele parfum de împărăție. A frumuseții netrecătoare și neveștejite împărăție! Ofrandă, Scaunul (Biserica de la Vatoped), Scaun. Întreb, că-i dă ghes încrederea că sunt cuvinte cu pâine în ele gândului, și aflu că-n stânjeneii de la mormântul Părintelui Petroniu Tănase își află izvodul inspirației picturile-acestea. Privindu-le, te năpădește dragostea de Dumnezeu și de toate lucrurile Sale. O frumusețe ce nu se năpustește spre tine, ci se așază la cumpăna ochiului curat și-a gândului împăcat, sfioasă și tăcută, aproape neștiută.

N-ai vrea să clatini în vreun fel atâta armonie și-atâta echilibru. E geometrie. De printre colonade, privesc spre noi, de peste tot, turle, cupole și cruci, puncte și linii  ce mișcă lumea, și-o cheamă, și-o călăuzesc, și par a ne ține de mână, să nu rătăcim cumva Calea pe undeva. Și când ai zice că ți s-a isprăvit de revelat, te-oprește-n loc, de pe o altă pânză, rememorată minunea: Cinci pâini și doi pești. Și neumbrit, deasupra lor, un gând cu reîncredințare-n el, ca acesta: Fericit poporul care cunoaște strigăt de bucurie.

Se simte sufletul îngenuncheat sfios și s-ar trage înapoi, așa cum se trag pașii, stingheriți și stingheri  de cuminte căință, la ieșirea cu icoană din biserică. Dintr-un portret, privește blând și împăciuitor, c-un zâmbet  duios pe chipul său purtând ecou filocalic, Părintele Dumitru Stăniloae. I-a fost duhovnic și prieten maestrului. Și-i evocat cu statornicie de ac de ceasornic ce trece în răstimpuri tot prin același loc, într-un singur cuvânt: Părintele. Cuvânt ce le rostește și le tace, deopotrivă, pe toate.

Când te desprinzi, într-un răstimp, dintr-o astfel de așezare în formă și culoare a Binelui, Adevărului și Frumuseții, înțelegi că arta, și cultura, și credința și-au împlinit, încă și încă o dată, menirea, că argint e pe apele sufletului și aur în altarele gândului, care știe că arta ce tăinuiește Cuvântul e izbăvitoare.

(*Expoziția „Argint e pe ape și aur în aer” a artistului Horea Paștina este deschisă și poate fi vizitată,  până la 15 octombrie 2023, în Sala „Dan Hăulică” a Centrului Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul”, la Mănăstirea Putna.)