Pentru toţi creştinii ortodocşi evlavioşi există un mare pericol de a cădea din lac în puţ, de la iubirea de sine (philautia) în înşelare (prelest) – ambele vătămătoare pentru suflet.

Iubirea de sine şi mulţumirea de sine duc întotdeauna la moarte duhovnicească. Nu ne va mântui faptul că ducem o viaţă de rugăciune, că mergem regulat la biserică, că ne conformăm rânduielilor postului şi că ne credem buni creştini. Toate acestea sunt bune, frumoase şi de trebuinţă, „dar dacă dragoste nu am”, nu îmi folosesc la nimic. Să ne aducem aminte de fariseul din Scriptură!

În relaţiile cu fraţii şi surorile noastre în Hristos, dacă, la un moment dat, ceea ce facem pentru ei întru iubirea lui Hristos o considerăm ca devenind o datorie pe care aceia ar avea-o faţă de noi – și dacă suntem porniţi asupra lor pentru că  nu au „înapoiat” datoria pe care le-o impunem, suntem în înşelare. Căci, uneori, împrejurările sunt astfel. În timpul unei boli sau al unui doliu, de exemplu, aceşti fraţi sunt copleşiţi de necazuri imense şi dureroase. Astfel, ei nu mai sunt în stare să reacţioneze faţă de fapta noastră iniţială – dar asta nu înseamnă c-ar fi nerecunoscători.

Ei nici nu conştientizează reproşul bolnav şi absurd pe care îl avem faţă de ei. În cazul acesta, substituim faptei noastre celei dintâi o judecată aspră pentru lipsa de recunoştinţă a aceluia – lipsă pe care mândria noastră o inventează întru totul – şi astfel cădem din pricina mândriei în înşelare. Îi judecăm pe ei din punct de vedere duhovnicesc, în timp ce noi cădem sub propria noastră judecată, pentru această purtare nevrednică. Atunci nici nu mai suntem vrednici de frumosul nume de creştin.

Ne aflăm în cea mai josnică înşelare, cea mai vătămătoare, întrucât adăugăm o povară îngrozitoare necazului celui pe care pretindem că îl ajutăm, mai cu seamă dacă îi reproşăm această vină pe care nici nu avea cum să o aibă. Această atitudine care, în ultimă instanţă, ţine de manipulare, şi care se vrea duhovnicească, nu este decât o manevră a diavolului care devenim noi înşine – încorsetaţi fiind de conştientizarea dreptăţii noastre şi a suficienţei noastre prea puţin duhovnicească.

Astfel, ceea ce am făcut pentru un frate sau o soră nu era cu adevărat motivat de iubirea lui Hristos care ne îndemna să-i împărtăşim încercarea, necazul, durerea sau doliul, ci îşi lua doar această mască ipocrită, pentru a-i face pe acest frate sau această soră datornicii noştri. Această atitudine posesivă, tiranică, egocentrică, motivată de iubirea de noi înşine, nimiceşte întru totul actul de iubire pe care l-am făcut la început pentru ei.

Hristos nu a spus: „Întrucât l-aţi ajutat pe fratele vostru şi i-aţi împărtăşit necazul, doliul sau durerea, el trebuie să vă devină sclav supus şi să vă datoreze veşnică recunoştinţă în toată clipa, aproape venerare...”. Ci, dimpotrivă, El ne-a spus foarte clar: „Iar tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face mâna dreaptă”.

Dumnezeu nu ne cere în niciun moment să tiranizăm cu vorbele noastre sau cu atitudinea noastră pe cei cărora le-am slujit în Numele Lui. El nu ne îndeamnă, atunci când am săvârşit o faptă bună, să credem că celălalt trebuie să fie la dispoziţia noastră până când el îşi va plăti datoria de recunoştinţă – mai ales dacă celălalt, în bunăvoinţa lui faţă de noi, crede în fapta noastră gratuită, pro Deo.

Dacă un frate în Hristos săvârşeşte tot ceea ce Hristos, întru iubire, îi cere să facă, acesta nu are, în niciun caz, dreptul de a se vedea ca fiind un om extraordinar şi a se proslăvi pe sine pentru fapta lui şi, cu atât mai mult, a-și crea un argument pentru resentimentul de a nu primi în schimb plată, oricare ar fi împrejurările. Dimpotrivă, spune Iisus, ar trebui să se spună Slugi netrebnice suntem, am făcut cele ce trebuia să le facem. Toate acestea nu sunt nimic mai mult decât datoria noastră faţă de Dumnezeu pentru aproapele nostru. De ce, apoi, să vrem ca aceşti fraţi să ne fie datornici, atâta timp cât şi noi suntem, întotdeauna, la fel faţă de Dumnezeu?

Mai bine să nu faci nimic pentru aproapele tău, decât să faci cel mai neînsemnat lucru pentru a-l subjuga după aceea într-o sclavie obligatorie cu pretenţii duhovniceşti şi să-i porți pică pentru ceea ce ai făcut în Numele lui Dumnezeu, întrucât vrei să-ți răsplătească, indiferent de împrejurări, în timp ce, câteodată, celălalt nu bănuieşte absolut deloc răutatea acestui comportament de judecător necruţător, iar reproşurile fără de minte pentru lipsa de recunoştinţă nu fac decât să adauge tristețe la marele lui necaz.

Căci, dacă cel care este în necaz îşi vede chinul, durerea, doliul uşurate de fapta noastră bună în Numele lui Hristos, faptul de a vrea să se facă din această faptă un fel de recunoştinţă, de datorie obligatorie, o sclavie a supunerii şi a recunoştinţei devine un mare păcat dinaintea lui Dumnezeu. Iar a-i reproşa lipsa de recunoştinţă din pricina dictatului infantil al acestei emfaze a egoului nostru este o adevărată mârşăvie, fiică a mândriei noastre, a importanţei nemăsurate pe care o dăm neînsemnatei noastre persoane meschine, care se vede ca fiind buricul lumii.

„Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” (Pilde 16, 5). Şi mândria este cea care duce la philautia, iar această iubire de sine duce apoi la înşelare. În cele din urmă, fără pocăinţă şi fără întoarcere la o atitudine sănătoasă de adevărată frăţietate, fără judecarea permanentă a celorlalţi pentru fărădelegi pe care aceştia nu le-au săvârşit, dar pe care i le atribuim noi lor, sufletul se îndreaptă, fără nicio îndoială, spre pierderea finală a harului.

(K. F Volkovici, De la iubirea de sine la înșelare)