Ne este teamă de ceilalţi, de viaţă, de moarte – şi aceasta, sigur, pentru că ne simţim singuri, dezarmaţi, incapabili de a face faţă pericolului. Fiinţa omenească trăieşte acest sentiment dublu de la pierderea Raiului. Înainte de cădere, nu-i era niciodată teamă, deoarece nu se gândea la nicio posibilă primejdie şi nu se simţea singur. Pe de o parte, pentru că forma o pereche şi, pe de altă parte, pentru că avea încredere în Dumnezeu. Aşadar, în Rai nu era nici teamă, nici sentimentul singurătăţii. Prin urmare, acest dublu sentiment nu este firesc. Nu există niciun remediu pentru această suferinţă sufletească. „Cum să le biruieşti? Nu există niciun mijloc pentru a le învinge”, spun unii. Majoritatea oamenilor care trăiesc această suferinţă fug de ea, refugiindu-se în distracţii de toate felurile – stupefiante şi droguri, tot atâtea iluzii mincinoase. Nu. Nu există remediu pentru teamă şi pentru sentimentul singurătăţii. Până şi animalele trăiesc, de la cădere, în teroare, obsedate de prădătorul care se va ivi pentru a le devora.

David însuşi, într-un psalm pe care-l auzim sâmbăta seara la vecernie, spune: „Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască. Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu” (Psalmul 141). Singurătatea minează condiţia umană, mai ales în vremea noastră în care, odată cu criza cuplului, mulţi dintre contemporani eşuează în găsirea unui tovarăş sau a unei tovarăşe cu care să împartă viaţa. „Nu este bine să fie omul singur”, spune Dumnezeu (Facerea 2, 18). Singurătatea este percepută ca un blestem. Dumnezeu Însuşi nu este singur, iar noi suntem creaţi după chipul Lui treimic. Atfel, singurătatea este, oarecum, împotriva firii. Noi suntem făcuţi pentru viaţa în comuniune, iar când suntem lipsiţi de aceasta, întreaga noastră fiinţă, suflet şi trup, se chinuie. Şi ne este teamă – teamă de suferinţă şi de moarte. Singurul răspuns dat morţii, singurătăţii morţii, este comuniunea.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că singurătatea este inevitabilă. Să privim un nou-născut: înconjurat de părinţi şi de cel mai bun personal amabil din maternitate, este singur – de o singurătate teribilă, care-l face să urle de spaimă. Fiecare om suferă singur. Fiecare moare singur. Fiecare, spunem noi, se bucură singur – există, oare, momente adevărate de comuniune la îndrăgostiţi? Suntem, oare, în comuniune cu celălalt în bucuria pe care o simte? I-am făcut plăcere, bine... Însă, chiar dacă mă bucur de fericirea lui, cât de departe sunt de plăcerea lui! Suferi singur, te bucuri singur şi mori singur. Moartea în sine este de o singurătate halucinantă. Anturajul doar se pleacă pe marginea gropii în care a căzut cel mort...

Ca să birui teama şi sentimentul singurătăţii, să facem mai întâi o distincţie între singurătate şi izolare. Izolarea aduce moartea. Prădătorii ştiu bine aceasta, de aceea se silesc să-şi izoleze prada, ca să o devoreze mai bine. Prorocul David vorbeşte adesea despre izolare: „Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea” (Psalmul 3). Izolarea, pe scurt, este moarte. Dar singurătatea nu. Este altceva. Să o alegem şi vom vedea toată bogăţia pe care o presupune. Să spunem da singurătăţii. O, scumpă singurătate! Ea este maturitatea noastră. Ea este autonomia noastră, identitatea noastră, responsabilitatea noastră faţă de noi înşine.

Şi, pentru a depăşi planul psihologic, singurătatea este întâlnirea cu Hristos. Uşor de spus, veţi zice! Vorbe goale! Întâlneşte-te cu tine însuţi! Şi, totuşi, este adevărat, singurul răspuns la angoasa mea dinaintea singurătăţii sau în singurătate – o singurătate care tinde spre izolare, însă unică armă şi apărare – este de a răspunde chemării lui Hristos. El, Dumnezeu, a fost cel mai singur dintre oameni la Gheţimani. Singurătatea lui Iisus pe Cruce! Da, însă cum Îi vorbea Tatălui! De suntem credincioşi – creştini, vrem să spunem – singurătatea noastră poate fi locuită. Ea devine regească, suverană, luxul unei singurătăţi erijate în templu al Duhului! Să ne gândim la prizonieri: condamnaţi la izolare într-o celulă aproape etanşă, au fost salvaţi prin singurătate. Singurătatea i-a salvat de la izolarea la care erau condamnați! De ce? Pentru că exista Cineva în această singurătate.

Să mai citim Psalmul 3 şi vom vedea ce spune el despre singurătate: „Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu. Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu!”. Nu ne va mai fi teamă – teamă de moarte, teamă de ceilalţi, teamă de noi – şi vom simţi singurătatea ca pe o binecuvântare. O vom alege pe aceasta, în loc să o îndurăm. Aţi spus: să alegem? Da, să alegem: să pregătim această singurătate pentru nenumăratele întâlniri de iubire cu Hristos! Ce bine e în singurătatea în care pot, în sfârşit, să-I vorbesc deschis lui Iisus, să-I spun toată dragostea mea. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, iartă-mă, ajută-mă, bucură-mă cu Prezenţa Ta, luminează-mă cu Sfântul Tău Duh! Doamne, Iisuse, mântuieşte lumea, pe toţi cei ce nu cred în Tine, pe cei buni şi pe cei răi mântuieşte-i!” Ne vom îmbogăţi singurătatea prin rugăciunea pentru noi, pentru aproapele şi pentru lume. Fericită singurătate! Fără ea nu există rugăciune! Nici întâlnire divino-umană!

Să facem faţă singurătăţii cu rugăciunea Numelui lui Iisus şi ea ne va transfigura izolarea. Singurătatea suferinţei poate fi transfigurată pătimind cu… „compasiune”. Izolarea în fericire sau în plăcere poate fi transfigurată în fericirea împreună sau în euharistie! „Veniţi, bucuraţi-vă în Domnul!” Rugăciunea solitară însăşi – iar nu izolată – este transfigurată  prin rugăciunea liturgică în rugăciune personală, rugăciune de părtăşie treimică.

Să ne însufleţim singurătatea, să-L facem pe Hristos să locuiască în ea prin rugăciune. El este Cel care, la rândul Lui, ne va insufla să aflăm mijloacele unei vieţi comunitare şi colegiale. Singurătatea noastră fiind însufleţită, va străluci în afară prin bucurie și iubire. Ea va deveni un magnet pentru toţi cei care sunt singuri.

Să încercăm să-L primim pe Domnul în singurătate sau să Îl aflăm în ea – de este adevărat că există deja acolo, înainte chiar ca eu să fi pornit în căutarea Lui. Fie El, Domnul singurătăţii mele şi Prietenul vieţii mele!