Părinţii din deşert spun: „O zi fără de scârbe este o zi pierdută!”. Acest aforism este convingerea comună a multor filosofi şi, bineînţeles, a celor mai mari duhovnici. De ce? Pentru că ei au certitudinea, de multe ori dobândită cu greutate, a faptului că o catastrofă are loc pentru ca noi să fim feriţi de ceea ce este mai rău. Şi cel mai rău este să treci prin viaţă fără naufragii, să rămâi la suprafaţa lucrurilor, să confunzi viaţa cu umbra ei, să iei aparenţele drept realitate şi, prin urmare, să nu fii niciodată aruncat într-o altă dimensiune.

În ceea ce priveşte catastrofele, suntem suficient de „serviţi” cu ele de ceva vreme... O teribilă angoasă de a fi înghiţiţi de vii în faimoasa criză financiară stăpâneşte mulţimea oamenilor, o frică perfidă care vine din adâncimile inconştientului ne spune că nenorocirea din Sud-Vestul de ieri poate fi soarta noastră de mâine oriunde, iar la toate acestea – care ar fi de ajuns – se adaugă nenumăratele necazuri din viaţa noastră de zi cu zi.

Aşadar, lupta noastră nu este aceea de a şti dacă avem probleme mici sau mari în timpul zilei, căci ele sunt o mulţime! Alta este întrebarea: ce facem noi din ele? Mai tot timpul ne închidem, iar această împotrivire faţă de viaţă, aşa cum se prezintă ea, riscă să ne ferece în tristeţe, depresie sau în cea mai rea deznădejde! Societatea de consum ne înfundă în aceasta tot mai mult, întrucât ne exploatează omorându-ne, făcându-ne să credem că izbăvirea noastră înseamnă a-i consuma „remediile”. Trăim nevinovaţi într-o imensă conspiraţie împotriva naşterii omului sieşi şi profunzimii lui. Fiecare vine cu soluţiile lui care ne zidesc și mai mult în fortăreaţa noastră... Desigur, ele sunt nişte chei, însă care nu deschid niciodată în afara orizontalităţii animalice. (…)

Necazurile noastre din zi le percepem ca fiind o „pacoste” trimisă de Sus: „Ce I-am făcut lui Dumnezeu, ca să-mi facă aceasta?!”. Sau, iarăşi: „Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar putea îngădui aceasta!”. După vechea teorie, întotdeauna trebuie să existe un răspunzător care să ia asupră-şi greşeala şi care, prin urmare, să bareze descoperirea esenţialului uitat. Astfel, suntem toţi specializaţi în eschivare şi în abatere!

Toate acestea sunt, negreşit, prea uşor de relatat în scris, când nu eşti în necaz. Însă, pentru cel ce se află într-o dificilă situaţie, aceste vorbe par de un cinism insuportabil. Şi, totuşi, nu există o altă ieşire decât întoarcerea către sine. Transformarea lumii începe în propria noastră inimă, iar nicidecum în altă parte!

Omul este un microcosmos, ceea ce el trăieşte face să trăiască restul a toată Creaţia, macrocosmosul. De se smulge din Sursa a toată viaţa Care este Dumnezeu, natura nu poate decât să se răzvrătească, iar tot ceea ce întreprinde omul este sortit neantului.

Atâta timp cât omul nu a priceput aceasta, este în criză. Aceasta este precum o bârnă care blochează porţile conştiinţei noastre adormite sau răzvrătite. Încercarea este proporţională cu surzenia omului. Şi aceasta loveşte până ajungem la ultimele mijloace de apărare ale împotrivirii noastre, ale „nu”-ului nostru la ceea ce este şi până ce, într-o bună zi, apare marea detaşare în care Îi vom spune lui Dumnezeu: „Doamne, fă din mine ceea ce Tu voieşti! Mă abandonez şi mă încredinţez Ţie!”.

Să ne asumăm deplin tot ceea ce este, inclusiv evenimentele pe care le refuză mentalul nostru, interpretându-le ca fiind „nefericite” sau „inadmisibile”. Această acceptare a suferinţei face din viaţă o „iniţiere”, cu condiţia ca această unitate cu Fiinţa să ne fie motivaţia esenţială şi să primeze asupra tuturor celorlalte dorinţe.

Să ne deschidem spre ceea ce ne vine înseamnă să ne deschidem Cuvântului Însuşi, Sinelui. Şi atunci când deschiderea a devenit totală, când toată existenţa a devenit „da” la tot ceea ce ni se întâmplă, fără ca ego-ul să intervină pentru a reacţiona, suntem învingători cu o biruinţă absolută şi tronăm pe Scaunul însuşi al Cuvântului, după cum făgăduieşte Apocalipsa. Ne aflăm la antipozii „resemnării” care nu are nimic evanghelic, sau, mai rău: ai acceptării unei înfrângeri! Este vorba despre abandonare, despre acel „da” al lui Hristos şi al Mariei, de a binecuvânta, dimpreună cu Ei, tot ceea ce este aici şi acum. Doar aceasta Îi îngăduie lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, ca existenţa cea mai neagră să devină miraculoasă, ca boala şi suferinţa să fie un proces de vindecare, ca moartea însăşi să se prezinte drept cel mai puternic leac – căci „ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8, 28). Însă, iată adevărata minune: ego-ul moare, noi încetăm de a fi sclavii emoţiilor noastre şi dobândim certitudinea de a fi călăuziţi dinlăuntru. Cu cât nu ne mai tulbură nimic, cu cât nicio judecată nu ne mai iese de pe buze, cu atât Viaţa ne îndrumă, iar noi suntem viaţi, cu totul fascinaţi de această binecuvântare minunată: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Atunci, dar numai atunci, El este Cel ce Îşi exprimă în noi voia şi ne dă soluţia la toate crizele, oricare ar fi ele...

Singura catastrofă este abaterea de la Dumnezeu; singurul remediu la toate este acela de a ne întoarce la El.

(Părintele Alphonse şi Rachel, Scrisoarea nr. 56, Gorze, februarie 2009)