Ascultarea, suire grabnică către Dumnezeu
În vremurile de acum, Sfinţii Părinţi nu poruncesc nicidecum ca cineva să-i înveţe pe fraţi de la sine, ci din Sfânta Scriptură şi din învăţăturile Preacuvioşilor Părinţi.
„Viaţa cea de obşte este cer, iar sfânta ascultare este cer al cerurilor. Drept aceea, dacă cineva cade din ascultare, a căzut de la Dumnezeu şi din cer, hotărăsc purtătorii de Dumnezeu Părinţi”, după cum a spus marele Grigorie Sinaitul.
Iar în vremurile cele cumplite de acum, lipsind foarte asemenea povățuitori, fapt vrednic de multă plângere şi tânguire, dacă unii monahi mai râvnitori vor să placă lui Dumnezeu printr-o viaţă ca aceasta, numai Dumnezeu Însuşi şi învăţătura cea dumnezeiască a Preacuvioşilor Părinţi dascăli ai vieţuitorilor în obşte, [învăţătură] păzită până acum prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, le poate fi povăţuitor şi învăţător. Deci, căutând cu luare aminte spre această învăţătură ca la însăşi povăţuitorii ei, şi citind cu frica lui Dumnezeu şi cu înţelegere, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor merge măcar în parte pe urma vieţii lor celei plăcute lui Dumnezeu, ocârmuindu-se şi înţelepţindu-se prin Părinţii lor, care i-au adunat pe ei întru numele lui Hristos, sau prin cei aleşi de ei şi de acelaşi gând cu ei, care îi învaţă pe fiii lor duhovniceşti nu de la sine, ci de la Sfânta Scriptură şi din aceeaşi învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Căci în vremurile de demult, mulţi dintre Sfinţii Părinţi îi învăţau pe ucenicii lor din luminarea darului lui Dumnezeu, nefiind cărturari. Dar în vremurile de acum, Sfinţii Părinţi nu poruncesc nicidecum ca cineva să-i înveţe pe fraţi de la sine, ci din Sfânta Scriptură şi din învăţăturile Preacuvioşilor Părinţi, care ştiind tainele şi puterea Sfintei Scripturi prin Duhul Sfânt şi cu Darul Lui cunoscând mai dinainte lipsa nu puţină din vremurile acestea de pe urma a învăţăturii celei sănătoase între monahi şi [lipsa] povăţuitorilor celor adevăraţi, au scris, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, învăţătura lor cea sfântă şi folositoare de suflet, spre folosul nostru veşnic, spre ocârmuirea, întărirea şi călăuzirea noastră la calea mântuirii. Iar în vremurile de acum, povăţuitorii monahilor şi înşişi ucenicii lor ţinându-se de această [învăţătură] cu smerită înţelepciune şi cu frica lui Dumnezeu, nu-şi greşesc nici mântuirea, nici pe a celor ce ascultă de ei.
(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 149-150)
