Esenţa îndrumării şi puterea ei stau în legătura tainică dintre părinte şi ucenic, făcută în faţa lui Dumnezeu, prin care părintele ia asupra sa mântuirea sufletului ucenicului, iar ucenicul se predă pe sine în întregime acestuia. În această legătură sau făgăduinţă reciprocă se află deosebirea esenţială dintre conducere şi sfătuire sau întrebare. Îndrumarea dată în ultimele cazuri nu te leagă, pe când, dincoace, fiecare cuvânt este lege; acolo, cel ce întreabă are încă libertatea să judece şi să verifice, pe când aici orice cercetare este nelalocul ei şi duce la pierzanie.

Ucenicul se predă pe sine cu totul. „Tu – spune Sfântul Vasile cel Mare – predă-te lui sărăcit cu desăvârşire, adică să nu mai ai nimic al tău sau pentru tine, ci totul să-i aparţină părintelui; altfel, rămăşiţa vechilor frământări va strica iarăşi ceea ce se pune în tine şi tot acest amestec va fi fad, neplăcut Domnului, va fi dezgustător”. Sfântul Ioan Scărarul dă un exemplu, cum un ucenic îi spunea îndrumătorului său: „M-am încredinţat ţie, cuvioase părinte, aşa cum fierarului i se încredinţeză fierul”. Asemenea pânzei curate în mâinile pictorului sau asemenea unui bun material în mâinile sculptorului, la fel este ucenicul în mâinile părintelui său.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 55)