Ziua de duminică are permanent o dublă semnificație pentru viața noastră spirituală. În primul rând, fiecare duminică este o zi a învierii lui Hristos, a bucuriei, speranței și a luminii care îmbracă această zi de sărbătoare săptămânală. În al doilea rând, pentru fiecare duminică, Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit citirea unei anumite pericope evenghelice, care să aducă în actualitate cuvântul și fapta lui Hristos. În duminica a XXIV-a după Rusalii a fost rânduită spre a fi citită pericopa evenghelică din Evanghelia Sfântului Apostol Luca, capitolul 8, în care este relatată Învierea fiicei lui Iair.

Fiind rugat să plece din ținutul Gerghesenilor pentru paguba pe care o provocase locuitorilor acestei cetăți prin pierderea celor 2000 de porci, Domnul Hristos, împreună cu ucenicii Săi, se întoarce în cetatea Sa (Matei 9, 1), în Capernaum, așa cum era numit locul unde săvârșise multe minuni, căci „toți Îl așteptau” (Luca 8, 40). Aici vine Iair, mai-marele sinagogii, căzând la picioarele lui Iisus, zdrobit de durere, pentru a-L ruga să-i vindece singura copilă pe care o avea (Luca 8, 41). Durerea pentru propriul copil îl făcuse să se smerească, trecând peste toate prerogativele demnității sale, dar și peste îndoielile referitoare la învățătura pe care Hristos o propovăduia intrând de multe ori în conflict cu reprezentanții grupărilor religioase mozaice. Speranța că El îi poate vindeca fiica l-a făcut pe Iair să riște cerându-I ajutorul. Știa că nu cu mult timp mai înainte Hristos îl înviase pe fiul văduvei din Nain și săvârșise multe și mari minuni (Luca 7, 11-15). De altfel, într-un text biblic, paralel cu acesta, se relatează o situație mult mai dramatică, care consta în faptul că Iair Îi cere lui Iisus nu să-i vindece, ci să-i învieze fiica: „Fiica mea a murit de curând, dar, venind, pune mâna Ta peste ea și va fi vie” (Matei 9, 18).

Credința mântuitoare

Mergând spre casa lui Iair, Mântuitorul este urmat de mulțime de oameni, de cei care asistaseră la vindecarea slăbănogului (Luca 9,7), de vameșii și păcătoșii împreună cu care șezuse la masă (Luca 9,10), de ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 9,14), dar și de rudele lui Iair. În această mulțime care Îl împresura se găsea unul dintre cele mai disperate cazuri prezentate în evenghelii: o femeie, care suferea de doisprezece ani de scurgere de sânge. Niciun tratament medical nu i-a putut ușura situația, însă atingerea lui Iisus se dovedește, pe loc, vindecătoare.

Ea s-a atins de poala hainei lui Hristos cu speranța și credința că va fi vindecată. Sfântul Ioan Hrisostom spune că aceasta este prima femeie care se apropie în public de Hristos, motivată de faptul că El vindecase și femei, iar acum se ducea să vindece pe fiica lui Iair. Nu cu mult timp în urmă, o femeie păcătoasă Îi spălase picioarele cu lacrimi și I le unsese cu mir, spre mirarea fariseului Simon (Luca 7, 39), iar acum, ieșind din casa unui vameș, era urmat de  păcătoși. Acest lucru i-a dat speranță femeii. Ea se atinge de haina Mântuitorului știind că de ea nu avea voie să se atingă nimeni, suferind de această boală. Îi erau interzise anumite nevoi spirituale și nu-și putea găsi liniștea în sinagogă, pentru că nu îi era permis. Legea devenea foarte aspră când era vorba de sânge. „Îi era rușine de boala ei, socotindu-se necurată după prescripțiile Vechiului Testament. De aceea se dosește și se ascunde. Ea crede că se poate tăinui, neștiind că Hristos știe toate” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XXXI la Matei). Întâlnirea ei cu Hristos arată că reabilitarea omului este mai importantă decât Legea. Iar El venise în lume tocmai pentru a arăta că mila față de om este mai valoroasă decât jertfa. (Matei 12, 7). De aceea vorbește cu ea în public și se lasă atins, chiar dacă acest lucru era interzis de Lege.

Ea, o femeie simplă, credea și știa că simpla atingere de Hristos o poate vindeca. Auzise de soacra lui Petru, care se tămăduise de friguri printr-o simplă atingere a mâinii sale de către Hristos (Luca 8, 15), dar și de bolnavi vindecați numai cu cuvântul. Credința din adâncul sufletului ei a făcut să izvorască har din ființa lui Dumnezeu și să-i vindece boala, iar acest lucru este confirmat de Hristos Domnul, care îi spune: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit” (Luca 8, 48). Câți oameni bolnavi nu erau împreună cu El, câți nu se atingeau de El sau strigau după El. Oamenii Îl îmbulzeau, iar Hristos a simțit o putere care a ieșit din El la o simplă și timidă atingere a poalei hainei pe care o purta, arătând prin aceasta valoarea și puterea duhovnicească a rugătorului care se atinge cu credință de veșmântul creației în care este prezent tainic Dumnezeu. Chiar și atingerea coastei Domnului de către Toma a fost mântuitoare, căci a vindecat necredința apostolului, dar și îndoiala minții celor ce nu pot fi convinși decât pipăind rănile deschise de veacuri ale trupului mereu răstignit al lui Hristos. Această vindecare a femeii a dat speranță tuturor creștinilor care, de-a lungul timpului, s-au atins cu credință de Crucea răstignirii, de Trupul euharistic al Domnului, de icoanele sfinte sau de raclele în care se odihnesc moaștele sfinților ce au trăit în viață bucuria de a fi atinși de aripa îndumnezeitoare a Duhului.

Doar  întâlnirea cu Dumnezeu aduce vindecare și viață

De obicei Hristos cere celor vindecați să nu spună nimănui minunea, însă de această dată El însuși o face cunoscută, tocmai pentru a arăta puterea credinței celui care se roagă în ascuns și împlinește poruncile tainic, în contrast cu ritualismul mozaic, cu obiceiul oarecum zgomotos al practicilor religioase căzute în formalism (Matei 6, 5). Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că Domnul Hristos face cunoscută această minune celor care Îl însoțeau din patru motive: pentru a curma frica și neliniștea femeii, care era mustrată de conștiință că a furat darul; pentru a-i îndrepta părerea ce o avea despre El crezând că se putea tăinui de El  (Dumnezeu știe gândurile omului); pentru a urma și alții credința ei, și pentru ai întări credința lui Iair care era dărâmat, căci cei ce veniseră după el îi ziceau că fiica lui murise. La acestea am putea adăuga și urmarea exemplului răbdării femeii, care suferea de 12 ani acea neputință, înscriindu-se în categoria celor care, fără a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, și-au consumat viața asumându-și destinul, așa cum au fost încercați Iov, slăbănogul de la Vitezda, care suferea de 38 de ani (Ioan 5, 5), lunaticul, care suferea din copilărie (Marcu 9, 21) sau orbul din naștere (Ioan 9). Această femeie suferea de 12 ani, adică tot de atâta timp cât trecuse de la nașterea fiicei lui Iair, iar Hristos alege să le vindece pe amândouă în aceiași zi, arătând că moartea și boala sunt doar urmări ale păcatului și că doar  întâlnirea cu Dumnezeu aduce vindecare și viață.

Îndrăzneala și răbdarea femeii din Evanghelie arată faptul că bolile trupului și ale sufletului nostru nu sunt incurabile, indiferent cât de grave sau de îndelungate ar fi. Chiar și atunci când putem vorbi despre o „moarte spirituală”, putem spera contrar oricărei evidențe, că lângă Hristos vom afla vindecare.

Învierea – o taină

Deși știa că fiica lui Iair urma să moară, Hristos întârzie să ajungă acasă la acesta, rămânând să vorbească cu femeia bolnavă, până ce câțiva casnici i-au adus mai marelui sinagogii vestea tragică a morții copilului: „A murit fiica ta, nu mai supăra pe învățătorul” (Luca 8, 49). Hristos așteaptă intenționat să moară fata, pentru a face clară dovada învierii, pentru a nu exista nicio urmă de îndoială în ceea ce privește veridicitatea acestei minuni. Că fiica lui Iair era moartă o dovedește reacția celor din casă care „plângeau și se tânguiau pentru ea” și care, atunci când Hristos le spune că „n-a murit, ci doarme”, râdeau de El „știind că ea a murit” (Luca 8, 53), iar în Evanghelia după Matei se relatează că în casă se găseau cântăreții din flaut și mulțimea tulburată (Matei 9, 23). De altfel, argumentația întârzierii lui Hristos este întărită și de Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: „Hristos voia ca toți să fie încredințați de moartea fetei, pentru a nu se pune la îndoială învierea. Așa și cu Lazăr; a așteptat și ziua întâia și ziua a doua și ziua a treia”.

După ce a îndepărtat pe toți cei care se găseau în interiorul camerei unde se afla copila, Domnul Iisus a intrat împreună cu părinții ei și cu trei dintre ucenicii Săi – cu Petru, cu Ioan și cu Iacov. Nu lasă mulțimea să fie martoră la această mare minune, așa cum nici în momentul  propriei Sale înviere nu vor fi decât puțini martori, pentru a ne arăta că faptele noastre bune trebuie săvârșite în taină, pentru a primi răsplata doar de la Dumnezeu: „Hristos n-a lăsat mulțimile să intre în casa mai marelui sinagogii, ci numai pe ucenici și nici pe aceștia pe toți, învățându-ne, cu orice prilej, să fugim de laudele oamenilor” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Cei trei apostoli care vor vedea pe Tabor pe Hristos înveșmântat în lumină necreată, iar în grădina Ghetsimani vor observa tulburarea Mântuitorului înainte de a gusta din Potirul pătimirilor, au fost martori la învierea fiicei lui Iair. Nu au fost invitați în casă toți ucenicii deoarece „Domnul îi cinstește în chip deosebit pe Petru, Iacov și Ioan, pentru a-i face și pe ceilalți apostoli să ajungă ca aceștia”. (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XXXI de la Matei)

Un îndemn la revenirea în sine

„Copilă, scoală-te!” sunt cuvintele care au întors duhul în trupul ei și au înviat-o. Tot astfel și pe tânărul din Nain (Luca 7, 14) și pe Lazăr (Ioan 11, 43) i-a strigat Hristos, arătând că Cel ce a făcut prin cuvânt toate, tot prin Cuvântul întrupat poate să dea din nou viață celor ce au pierdut-o, căci Fiului Îi este proprie lucrarea de a restaura chipul omului și de a reface comuniunea de iubire dintre om și Dumnezeu. Tocmai pentru că moartea este un somn, pentru cei adormiți întru Domnul, face posibilă revenirea duhului în trupurile lor. Doar moartea spirituală ca despărțire a omului de Dumnezeu poate arunca ființa în întunericul cel mai din afară, de unde întoarcerea nu mai este posibilă. Înviază pe cei trei tineri, nu pentru credința sau faptele lor, ci pentru suferința celor rămași. Nu adresează cuvinte de mângâiere sau de încurajare părinților, pentru că acestea nu au forța de a converti suferința în bucurie, ci le redă viața celor adormiți, arătând că El este Viața lumii, începutul și sfârșitul, calea și inima universului.

Prin aceste minuni El a anunțat propria înviere și a anticipat învierea universală, atunci când toți cei adormiți întru Domnul se vor deștepta pentru a se întâlni în dialog de iubire interpersonală cu Hristos. Nu pentru a se naște sub o altă formă, într-o altă dimensiune sau pentru a dispărea în neființă, ci pentru a se reîntâlni cu Cel care a creat toate, care a suflat suflare de viață asupra lui Adam cel dintâi și care prin apele baptismale renaște pe fiecare creștin la o nouă viață în Hristos, iar prin tainele Bisericii îl poate vindeca de moarte și conduce, din slavă în slavă, pe treptele asemănării cu Dumnezeu.

Cuvintele adresate copilei, „Scoală-te!”, sunt adresate tuturor creștinilor, tinerilor și vârstnicilor deopotrivă, ca îndemn la introspecție, la ieșire din rutina cotidiană, din obișnuința păguboasă pentru suflet, sau mai grav, din moartea spirituală, în care propriile deprinderi păcătoase îi țin prizonieri. Așadar, noi toți auzim astăzi un îndemn la revenirea în sine și la asumarea unei vieți pe care să o închinăm lui Dumnezeu. Așa să ne ajute Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Amin!

* Cuvânt la duminica a XXIV-a după Rusalii, Învierea fiicei lui Iair, Luca 8, 41-56