Îmi place să scriu povești. Dar, nu m-am gândit niciodată că ele ar putea deveni realitate. Știu că o să zâmbiți puțin. E adevărat, doar copiii mai cred în povești. Am învățat să ascult sunetul vântului și clipocitul apei, de când eram mică. Dar, de când am crescut, nu le-am mai auzit. Până… de curând.

Într-o morocănoasă după-amiază de vineri din februarie, la biserica Vovidenia de lângă Filarmonică, câțiva pitici s-au adunat să pună țara la cale. Erau vreo 20 de copii, cu vârste cuprinse între 4 și 14 ani. Unii dintre ei participaseră și anul trecut la această activitate, destinată juniorilor atoreni. Erau entuziasmați. Noi, după o zi stresantă de școală, zâmbeam cam strâmb. Asta la început căci, apoi, cele 90 de minute nu au fost 90. Părea că cineva s-a jucat cu ceasul. Timpul a zburat. Erau prea frumoși copiii, ca să nu-i îndrăgești încă de la prima întâlnire și să nu uiți de tine. Și, uite așa, venind prin zăpadă, ne-am tot văzut în fiecare vineri, până n-a mai fost zăpadă și până acum.

Să vă spun sincer, nici nu-mi dau seama când au trecut lunile. Au fost momente atât de colorate alături de ei! Am călătorit alături de Micul Prinț în căutarea prieteniei, a bucuriei de a fi alături de celălalt, am învățat împreună despre cum să fim mai sinceri și despre cum să iertăm. Printre grijile școlare și activitățile extra-curiculare, am găsit împreună răgazul de a ne împrieteni între noi și cu Dumnezeu. Astfel, am descoperit împreună Sfânta Liturghie, locul unde oamenii, îngerii și Dumnezeu sunt în comuniune. Înainte de Sărbătoarea sărbătorilor am simțit cum vine primăvara. Se simte, se simte de departe. Trebuie doar să ai nas, să privești mugurii și cerul. Vine, vine… au strigat copiii! Trebuie s-o întâmpinăm. Am pregătit mărțișoare și le-am dăruit celor dragi. Așa au aflat și ei că vine primăvara. Am căutat să ne pregătim și pentru Înviere. Cum? Încondeind ouă, așa cum altădată o făceau bunicii și străbunicii noștri. Tradițiile nu trebuie uitate.

Acum… se apropie vacanța mare. Chiar am petrecut atâta timp împreună? Ce mai zboară vremea?! Niciodată nu i-am înțeles pe cei ce se plictisesc. Dacă mai există copii sau tineri care se plictisesc, aș vrea să știe că-i așteptăm la noi. Avem atâtea de făcut și avem nevoie de prieteni să ne-ajute. Să ne ajute să ascultăm vântul împreună, să mirosim florile de tei, să cântăm lui Dumnezeu, să învățăm să privim și să zâmbim. Nu este lucru ușor dar, unde-s mulți puterea crește și bucuria sporește. Acum, la sfârșit de an școlar, doresc să le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi: preoților dragi și părinților juniorilor, doamnei Arabela, care venită tocmai din Finlanda și a dorit să ne cunoască și să ne salute, părintelui Daniel Isai, care ne-a găzduit întotdeauna activitățile cu bunătate și, mai ales, copiilor care au participat la proiectul nostru.

A venit vara, anotimpul mult-aşteptat de toți elevii. Aici se încheie un capitol al poveștii mele, dar povestea… va continua.

(Ecaterina Lungoci, clasa a XI-a, ATOR Iași)