Spune Gheronticonul că, odată, doi călugări se mirau de cum reuşeau oamenii să se certe din te miri ce. Nu puteau sub nici un chip să înţeleagă acest lucru. Aşa că, într-o zi, unul îi spune celuilalt:

- Auzi? Vom face şi noi o încercare, o „ispită”, ca să putem înţelege cum de se ceartă ceilalţi. Eu voi spune de acest urcior că este al meu, iar tu, la rândul tău, vei spune că este al tău. Eu – „al meu”, tu – „al meu”. Tu – „al meu”, iar eu – „al meu”. În felul acesta, vom ajunge şi noi să ne certăm, făcându-ne astfel o idee despre cum se ceartă îndeobşte oamenii”.

- Bine, haide, fă tu începutul.

Cel dintâi se apucă şi spune:

- Acest urcior este al meu!

- Ia-l!, îi răspunde celălalt.

- Dar nu am spus, replică cel dintâi, că ne vom certa?

-  Haide, sărmane, spune-mi, cum m-aş putea certa pentru un biet urcior?

Nici în glumă nu a putut să-l facă să se supere, pentru că binecuvântatul avea pace lăuntrică! Noi vrem astăzi să punem mâna şi să luăm chiar şi ce nu este a nostru.

Când omul se linişteşte lăuntric, se va linişti şi în afară. Când eu sunt în pace cu mine însumi, de ce să mă ciondănesc cu cineva, de ce să mă cert cu altul? Şi celălalt, la fel. Iar dacă noi astăzi, Creştinii, ne mai certăm câteodată în familie, este pentru că nu suntem desăvârşiţi; nu am înaintat pe treptele desăvârşirii Creştine. Dacă toţi oamenii ar fi crezut în Hristos, nu mai existau războaie.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 216-217)