„Aud din cer dangăt divin”. Profesorul Ilie Bădescu, la plecarea Profesorului Mihail Diaconescu

Am pierdut mult pe acest pământ de călătorie, prin plecarea sa dintre noi, dar căutăm mângâiere în gândul și credința că am dobândit încă un mărturisitor în cer, o lumină nevremelnică acolo sus.

Aud din cer dangăt divin, pe numele celui pe care l-am știut paznic de far, mereu la datorie, scrutând cerurile și stihiile ca să deslușească semnele timpului pentru neamul său și pentru omul creștin, scriitorul filosoful și teologul Mihai Diaconescu. Am pierdut mult pe acest pământ de călătorie, prin plecarea sa dintre noi, dar căutăm mângâiere în gândul și credința că am dobândit încă un mărturisitor în cer, o lumină nevremelnică acolo sus. Autor a 20 de romane, creator al unui sistem de estetica ortodoxiei, antropolog creștin și autor al unui sistem de fenomenologie narativă, tâlcuitor de sensuri pentru această parte de Europă, Mihai Diaconescu ne transmitea un sentiment de siguranță. Îl știam acolo unde frontiera neamului său cerea mărturisitori și profeți, soldați smeriți ai cuvântului din străvechime din miezul de foc al unei mari spiritualități, așa cum dovedise Domnia Sa că este spiritualitatea românească. Abia ce-am vorbit telefonic și m-am bucurat să-l aud vivace chiar dacă vocea era mai aproape de șoapta înțeleptului, dar încă entuziast și încrezător. Îl simțeam în lucrarea și părtășia marilor dascăli de simțire și gândire românească, pe care nu ostenea să-i numească mai mereu, Pr. Dumitru Stăniloae, pentru care avea o extraordinară admirație, și toți cei trecuți între drepții neamului românesc, Nichifor Crainic ori îndepărtatul Dionisie Exiguul, sfântul tomitan și creator al calendorologie creștine pe care l-a adus în tumultul nesocotitei noastre vieți grație unui roman de suflu genial, Depărtarea și timpul. Pe toți îi purta în fenomenologia dialogului viu, printr-o abilitate pe care ne-a deslușit-o într-o carte așa de frumoasă, „Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă”. Cartea aceasta poate fi considerată un corpus de estetică şi o propedeutică pe care scriitorul o voiese aşezată în fruntea celor peste 20 de romane ale sale. Fiindcă romanele sale întreprind o inconfundabilă „fenomenologie narativă a spiritului românesc”, cum se autocaracteriza autorul însuşi. Sunt retrăite lumea Daciei pontice, parte a substratului nostru spiritual, epoca barocă şi cea brâncovenească (printr-un personaj ca Pârvu Mutu), „romantismul politic” într-un roman tulburător despre drama puterii la începuturile modernităţii noastre, drama celor ce pierd legătura cu solul natal, dar nu şi orizontul originilor etc., totul într-o geografie literară care cuprinde Bucovina dar şi Banatul, Crişana, dar şi Argeşul Brătienilor, pe care l-a iubit așa de mult, de copleșitor, Bucureştiul şi Clujul paşoptist, dar şi Dacia pontică a lui Sfântului Dionisie Exiguul şi Smeritul.

Înainte de a pleca la Berlin pentru un lectorat de limba şi literatura română, prin 1972, Mihail Diaconescu face şi o primă mărturie despre un roman tocmai dat editurii, „Culorile sângelui”, de unde aflăm şi primul indiciu asupra metodei sale de fenomenologie narativă: a reînvia epocile prin marile figuri care le-au traversat. În cazul acesta, este vorba despre Pârvu Mutu, a cărui artă este decisivă pentru cunoaşterea epocii brâncoveneşti. O epocă este, în viziunea romancierului, un interval de trăire, iar cunoaşterea ei înseamnă, într-un fel, o reamintire, adică o retrăire. Poţi cunoaşte epoca lui Brâncoveanu, numai dacă o retrăieşti prin „trăitorii” ei reprezentativi. Câtă trăire atâta cunoaştere, iată axul artei sale narative. Fenomenologia narativă este metoda de cunoaştere a profunzimilor, a ceea ce marele romancier și filosof numeşte „lume a esenţelor”. Nu ostenea să ne avertizeze asupra primejdiei extraordinare a acelei direcţii eronate, ce se întețise după 1989, şi care îndruma spiritul public să părăsească tocmai calea trăitoare, despărțindu-se de marile figuri ale trecutului, de miturile istoriografiei şi de simbolurile cruciale ale unei culturi. Mihail Diaconescu polemizează radical cu o asemenea direcţie adversară întregii sale literaturi şi, de fapt, potrivnică însăşi ideii de act creator, culturii însăşi a cărei rădăcină este tocmai cultul.

Mihail Diaconescu era convins „că anumite esenţe domină fenomenul spiritual românesc” şi ţinta romanelor sale este tocmai străluminarea acestor esenţe între care enumeră: „spiritul eroic, orientat spre rezistenţă şi dăinuire în istorie”, „caracterul precumpănitor militant”, „puterea de sacrificiu”, complementaritatea Mioriţei cu Meşterul Manole, a spiritului mioritic şi a celui „manolitic”, între optimismul temperat de prudenţă şi sentimentul tragicului (ca sursă spre un persistent efort de echilibrare a contrastelor), situarea într-o zonă de confinii dintre imperiile expansioniste şi orientul bizantino-slav, ortodox, islamic, cultul vechimii, tendinţa spre echilibrarea contrastelor etc. (Cf. p. 57). Despre arta sa, despre romanele sale, despre tratatul de estetica ortodoxiei, despre monumentalele lucrări de istoria și filosofiei culturii în aria pontică a Vechiului Bizanț, despre teologia și antropologia creștină, ca despre atâtea praguri de lumină ale acestui mare dar al poporului român vom tot vorbi și scrie. Urcarea sa la cer este deopotrivă chemare la lumina operei sale pe care Dumnezeu i-a îngăduit s-o facă ofrandă către tronul divin. Îl știm urcător fiindcă urcător a fost toată viața lui pământească, de călător spre stele. Îl știm smerit, îl cunoaștem mare iubitor de neam și de biserica lui Hristos, înrudit cu Pârvu Mutu, cu meșterii tipografi pe care-i evoca într-un interviu consacrat romanului Marii Uniri („Sacrificiul”). Acei meşteri tipografi ai epocii feudale „cereau lectorilor, ne mărturisește blândul, smeritul și iubitul Mihai Diaconescu, să-i ierte dacă au observat în paginile lucrate de ei anumite greşeli, pentru că, spuneau aceşti anonimi, n-au scris mână de înger, ci mână aspră de ţăran chemat la teascurile tiparniţelor” (p. 81).

Acei sfinți ai tiparului sunt frații de ieri ai dreptului de azi, care este deja lumină și luminare pe cerul nostru deja copleșit de atâta grijă și frică și întristare. În toate triumfă credința noastră că mâinile sale de țăran s-au transformat deja în mâini de înger care ne mângâie cu dragostea lui de mărturisitor al unei mari iubiri, iubirea pentru neamul său creștin din toate veacurile. Fiindcă el și-a cercetat neamul pe epoci și după semnele vremurilor și ne-a adus mărturia de netăgăduit că neamul său este cu adevărat popor iubit de Dumnezeu, chemat la atâtea teribile încercări ca să treacă ființa sa prin lamura curățiilor divine.

Drum bun, Domnule Mihail Diaconescu, iubite Domnule Mihai Diaconescu, precum obișnuiai să ni te adresezi, drum bun spre locul de lumină de pe cerul nostru, fiindcă avem credința că după somnul cel de trei zile te vor întâmpina drepții noștri în oastea de veghetori asupra primejdiilor de aici ca să nu se lepede „clipa cea repede” care ni s-a dat fiecăruia dintre noi ca să o prefacem în ofranda noastră la ceasul chemării noastre.

Dumnezeu să vă odihnească, iubite Domnule Mihail Diaconescu, dimpreună cu drepții neamului românesc pe care l-ați iubit cu neasemuită și sfințitoare dragoste divină!

(Ilie Bădescu)

Sursă: Ziariști online

Ultimele din categorie