Motto:

„Nu există ochi mai frumoși decât ochii gratitudinii în care sclipește și o lacrimă.” (Grigore Vieru)

Poetul Grigore Vieru afirma că „poezia este un miracol pământesc iar muzica este un miracol ceresc”.[1] Misiunea pentru Hristos pe pământ este un miracol deoarece prin ea oamenii se întorc la origine primind vindecarea, mântuirea. O astfel de misiune a făcut părintele Constantin C. Popescu, care are ca izvor iubirea față de Dumnezeu, de semeni și de neam, misiune transpusă în templele dulci ale cuvintelor limbii române dar și în activitatea misionară cotidiană.

Misiunea sa este un imn de laudă închinat Sfintei Treimi de pe altarele bisericii și ale limbii române în spațiul temporal al parohiilor pe care le-a păstorit.

Părintele Constantin C. Popescu s-a născut în localitatea Scânteia, din județul Iași, la 8 februarie 1913, fiind al doilea din cei șase copii ai familiei. Tatăl său a fost brigadier silvic, iar mama sa casnică. Urmează școala primară din satul natal, după care s-a înscris la Seminarul Teologic de la Huși, urmând exemplul fratelui său mai mare Gheorghe, care era elev al seminarului. 

În anul 1935, după absolvirea seminarului, se căsătorește cu învățătoarea Agripina Cozma din Codăești, județul Vaslui, iar în data de 8 noiembrie 1935 este hirotonit preot pe seama Parohiei Mircești, județul Vaslui. La Mircești, pe lângă activitatea pastoral-misionară, construiește o nouă casă parohială.[2]

Urmează cursurile Facultății de Teologie din Cernăuți, „fapt care-i marchează definitiv vocația și destinul său de preot, de slujitor al Bisericii lui Hristos și ulterior ca autodidact.”[3]

În anul 1999, după absolvirea Facultății de Teologie, se transferă de la Parohia Mircești la Parohia Frenciugi, județul Iași, unde va păstori 24 de ani. La Frenciugi repară biserica monument istoric din vălătuci, precum și biserica monument istoric din piatră, din filiala Bâcu. De asemenea, la Frenciugi construiește o casă parohială, „desfășurând o activitate misionară deosebită mai ales în anii grei ai războiului și în aceia care au urmat”.[4]

În anul 1963, din motive de sănătate[5], părintele Constantin Popescu se transferă la Parohia Pocreaca, unde va rămâne până la pensionare în anul 1974. 

Într-un evhologiu din anul 1920, părintele Popescu și-a rezumat, printr-o însemnare numită „Amintire”, toată activitatea din Parohia Pocreaca și din filiile Slobozia și Poiana. Cităm acest text redactat pe 11 februarie 1974 cu anumite completări extrase din arhiva Parohiei Pocreaca. Astfel, părintele ne amintește că a „fost preot titular la Parohia Pocreaca, cu cele trei sate: Pocreaca, Trestiana (Poiana) și Slobozia de la 01 iulie 1963 până la 01 mai 1974. Ca activitate: În anul 1956, maistrul Constantin Hănceanu a reparat bolta cafasului din biserica Parohiei Pocreaca.

În anul 1963, consiliul parohial al Parohiei Pocreaca împreună cu pr. Popescu decide achiziționarea actualei case parohiale, cu suma de 8000 lei, la care se adaugă cheltuielile notariale, de la enoriașa  Veronica Ciorțanu, fiica preotului Ion Topală, fost preot paroh la Pocreaca. Casa a fost cumpărată în anul 1964, în anul 1968 a fost împrejmuită cu gard, iar în anul 1971 i s-au făcut reparații capitale. 

La 20 septembrie 1964, Înaltpreasfințitul Iustin, Mitropolitul Moldovei și Sucevei a sfințit biserica din filia Slobozia, biserică ce a fost construită între anii 1924-1964. Catapeteasma bisericii din Slobozia a fost adusă în anul 1962 de la biserica din satul Pufești, județul Bacău.

În anul 1966 s-a construit o clopotniță nouă în filia Trestiana (Poiana), iar în anul 1967 se eliberează autorizația pentru executarea lucrărilor de reparații la biserica din parohia Pocreaca, primind 2500 kg de tablă zincată pentru acoperirea bisericii. 

În anul 1968 remarcăm mai multe activități:

• începând cu 01 ianuarie 1968 se angajează la Parohia Pocreaca, cu normă întreagă, cântărețul Herea Alexandru;
• s-a acoperit cu tablă biserica din Parohia Pocreaca;
• se primesc fonduri pentru reparația bisericii monument istoric din filia Trestiana (Poiana) și se fac lucrări de reparații la această biserică: refacerea învelitorii, executarea unui trotuar din pavaj de piatră;
• se construiește clopotnița din filia Slbozia în conformitate cu Autorizația 268/09 iulie 1968.

În data de 13 august 1968, părintele Constantin Popescu a primit distincția onorifică de iconom cu dreptul de a purta brâul albastru iar la slujbe bedernița. Distincția a fost acordată de Înaltpreasfințitul Iustin, Mitropolitul Moldovei și Sucevei pentru activitatea deosebită pe care a depus-o în pastorație.

Între anii 1969-1971 s-a reparat biserica din Parohia Pocreaca la exterior, instalându-se lumina electrică atât în biserică cât și în casa parohială. 

În anul 1969 s-a făcut acoperișul din șindrilă la Biserica Trestiana, iar în anul 1974 s-a instalat lumina electrică. În 1973 s-au făcut la Biserica Pocreaca strănile. În 1974 s-au făcut la Bisericile Pocreaca și Trestiana plase pentru gard. În 1970 s-au legat cărțile la Biserica Trestiana și Pocreaca și multe altele. În luna iunie 1974 am plecat din parohie.”[6]

Familia părintelui l-a sprijinit în misiunea sa. A avut doi copii, Elena și Emilian care au plecat la Domnul. De la fiica Elena, căsătorită Alexandru, a avut un singur nepot, Florin Alexandru. Florin are o singură fiică, Irina, care are doi copii: Juliette și Samuel. Din partea fiului Emilian are doi nepoți, Alexandru (Andy) și Lucian. Andy are doi copii, Marcus și Emily, iar Lucian are și el doi copii, Alfred și Alicia. Florin împreună cu familia locuiesc în Canada, iar Andy și Lucian în Suedia.[7]

Așa cum menționa în amintirea consemnată pe Evhologiu, părintele Popescu decide să se pensioneze în anul 1974, stabilindu-se la Iași, într-o modestă căsuță aproape de Bolta Rece. Ultimii ani îi va dedica preocupărilor cărturărești, dar și urmării unui tratament sever pentru diabet, boală pe care a descoperit-o în anul 1949. 

În ziua de 25 februarie 1992, părintele Constantin C. Popescu a încetat din viață la vârsta de 79 de ani și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.[8]

Părintele Constantin Popescu a excelat nu numai prin activitatea administrativ-misionară, ci și în planurile filantropic, catehetic și cultural, aducând importante contribuții genului liric și epic. 

Corpusul de note bibliografice de la sfârșitul fiecărei cărți scrise de părintele Constantin Popescu reliefează preocupările sale pentru studiul biblic, filologie și istorie.[9]

Astfel, în anul 1977 definitivează Monografia Mănăstirii Trestiana, o mănăstire edificată pe actualul amplasament al Bisericii monument istoric din Parohia Poiana, monografie[10] publicată în anul 2020 prin contribuția comună a părintelui protopop Mihail Roșu, parohul Parohiei Pocreaca și a domnului Florin Alexandru, nepotul părintelui Popescu.

Predilecția pentru genul liric i-a jalonat activitatea culturală, poeziile sale exprimând dorința sa de răspândi lumina Evangheliei ca vocație sacerdotală și ca alinare a propriilor suferințe. Transpunerea în versuri a unor cărți biblice, Psaltirea și Dreptul Iov, a rugăciunii Tatăl nostru, dar și întreaga sa operă lirică reprezintă „mărturii ale credinței și dragostei sale de Dumnezeu și de oameni.”[11]

Creația poetică a părintelui Constantin C. Popescu poate fi împărțită în două direcții: poezii laice și poezii religioase. Poeziile laice sunt dedicate naturii, limbii, patriei sau unor mari personalități literare, iar poeziile religioase creștine „constituie adevărate rugăciuni dedicate Celui Preaînalt și lăcașurilor de cult, exprimând adevărata substanță a gândirii sale creatoare.”[12]

Opera poetică a părintelui Popescu se regăsește în câteva cărți publicate, iar o parte din poezii și din epigramistica sa a rămas în memoria auditorilor.[13]

Astfel, în intervalul noiembrie 1982 – mai 1983, părintele Popescu versifică Dreptul Iov sau Drama unui om în suferință, prima sa poemă inspirată din textul sacru, „în care se preamărește înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, încrederea și statornicia credinței lui Iov, precum și nădejdea sa vie în bunătatea și dreptatea Creatorului lumii”.[14] În poema Dreptul Iov, părintele Popescu nu a realizat numai o transpunere în versuri a textului biblic, ci „a reușit o actualizare a textului biblic într-o viziune modernă, dovedind trăirea cu intensitate a suferinței lui Iov.”[15]

Între anii 1986-1989, părintele Constantin C. Popescu versifică cei 150 de psalmi ai lui David în lucrarea Psaltirea în versuri, lucrare care rămâne „opera de căpetenie a creației sale, unică prin bogăția imaginilor poetice, dar mai ales prin evlavia și prin puterea credinței care se degajă din paginile ei.”[16] Prin această versificare, părintele Popescu se alătură altor autori români care au transpus în versuri Psaltirea, dintre care amintim: Mitropolitul Dosoftei (1672), ardeleanul Ioan Prale (1827), ardeleanul Cupcea Elizius (1843), poetul Tudor Arghezi (1904 – versifică numai psalmul întâi), poetul Vasile Militaru (1933), poetul Traian Dorz (1965-1985), protosinghelul Cojocăriței Veniamin (1975), și profesoara de matematică Florica T. Câmpan (1993).[17]

Chiar dacă critica literară[18] nu s-a pronunțat asupra versificării Psaltirii de către preotul Popescu, totuși, părintele Mihai Manolică este de părere că această versiune a Psaltirii este cea mai elaborată și cea mai fidelă textului biblic, „având un echilibru perfect între aroma limbii române vechi și a celei moderne, păstrând, în același timp, cel mai autentic spirit al evlaviei creștine.”[19] Muzicalitatea poetică a stihurilor, nedepărtarea de textul original scripturistic, păstrarea nealterată a prototipului biblic, a toponimiei și a onomasticii originale sunt caracteristicile principale ale transpunerii Psaltirii în versuri de către părintele Constantin C. Popescu.[20]

Prin versificarea psalmilor, părintele Constantin Popescu a însuflețit „cu sensibilitatea proprie euritmia poemelor davidice, din reverberațiile elegiace ale versului răzbătând accente eminesciene și tonalitățile poeziei populare.”[21]

Amintim că la începutul anului 1990, părintele Popescu versifică cartea biblică Cântarea Cântărilor, având ca inspirație Sfânta Scriptură și ca destinație citirea acesteia la orele de Religie.[22]

În anul 1990, părintele publică lucrarea Flori de gând, un volum de poezii laice și religioase, iar în anul 1991 versifică Rugăciunea Domnească în broșura Tatăl nostru explicat poetic, publicată în anul 1994 la Editura Helios din Iași, un „poem lirico-didactic cu o profundă semnificație duhovnicească”[23], unde cititorul este îndemnat de autor să rostească corect și cu atenție rugăciunea domnească „pătrunzând cu mintea sa fiecare cuvânt al ei, căci sunt cuvinte spuse de Însuși Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.”[24]

Chiar dacă activitatea sa poetică, o adevărată literatură de sertar, a izvorât dintr-o lume a suferinței[25], totuși părintele Constantin Popescu, ca poet al smereniei, admirației și originalității, își mărturisește, ca într-un testament, în poezia Viața mea, crezul său duhovnicesc[26]:

„Viața mea în preoție

A fost imn și poezie,

Imn și poezie-n toate

Și în vorbe și în fapte.

De-am vorbit-o, de-am cântat-o,

Lui Hristos I-am închinat-o;

De-am cântat-o, de-am vorbit-o,

Lui Hristos eu I-am menit-o.

Lui Hristos I-am dăruit-o.”

Poate opera lirică a părintelui Popescu poate fi caracterizată remarcabil prin afirmația academicianului Constantin Ciopraga: „Transpunerile studiosului, care a fost preotul Constantin C. Popescu, pornesc dintr-o conștiință luminoasă și calmă, dar și dintr-o vădită nevoie de comunicare; textul epic trimilenar, remodelat, actualizat, respiră căldură. Frazarea amintitoare de naratorii începutului de lume, trăsătură caracteristică originalului biblic, își păstrează spiritul, de unde impresia unui prezent etern.”[27]

Părintele Popescu nu este poetul agresiv și abstract care se insinuează în mod brutal în dragostea dintre cuvinte, destramă relația dintre ele, iar la urmă le risipește într-un impersonal nedefinit. El a scris deoarece a dorit să-L vadă pe Dumnezeu de aproape și să împărtășească această experiență inefabilă aproapelui.

Suferința smerită a sufletului său, întrezărită în rostogolirea versurilor sale, îndeamnă cititorul la comuniune iubitoare, la înviere și purificare. Părintele Popescu continuă smerit tradiția poeziei românești pe care o introduce în versuri cu rol de normă, de model. De aceea, într-o lume în care fuga după nonvaloare domină, unde clipele se scurg fără o conștiință soteriologică, într-o societate a consumului, vidă de lacrimile pocăinței și de exemplul ziditor al înaintașilor, apariția acestui volum al Operei lirice complete a părintelui Constantin C. Popescu este axiologică, reliefând un profund sentiment de gratitudine față de întreaga sa misiune.

Privită în ansamblu, activitatea misionară a părintelui Constantin C. Popescu „rămâne ca un arc peste timp și ca o adevărată punte între generații îmbogățind și înfrumusețând moral sufletele multor creștini prin viața sa curată, prin cărțile sale, dar mai ales prin trăirea credinței, smerenie și răbdare, dovedind o concordanță deplină între cuvânt și faptă.”[28]