Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, era originar din Cezareea Capadociei (în Turcia de astăzi), fiind unul dintre cei mai vestiți și aprigi apărători ai dreptei credințe, din secolul al IV-lea, alături de Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz sau Sfântul Grigorie de Nyssa. 

Prin urmare, în anul 330 d.Hr. se năștea într-o familie aleasă și binecuvântată de Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare. Mama acestuia se numea Emilia, iar tatăl său se numea Vasile, care era un retor şi un avocat desăvârșit în cetatea Neocezareii Pontului. Încă din primii ani ai copilăriei, Sfântul Vasile a fost îndrumat pe calea credinței de către bunica lui, Macrina cea Bătrână şi de mama sa. A primit o educația aleasă, cultivând smerenia și bunătatea, aprinzându-se în sufletul său, dragostea de a sluji Mântuitorului Iisus Hristos, urmând cuvintele Acestuia: ,,Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34-38). 

Știm din viața Sfântului Vasile că acesta a fost un tânăr silitor și rugător, studiind la universitățile vestite din Cezareea, din Constantinopol și din Atena, remarcându-se prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină, dar și retorică. În Atena, istoricii bisericești ne spun că Sfântul Vasile a legat o strânsă prietenie cu Sfântul Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul profund al Sfântului Grigorie. După terminarea studiilor, Sfântul Vasile s-a retras din cariera de retor la vârsta de 27 de ani, ducând o viață în rugăciune și asceză profundă. Totodată, ni se mai spune că un rol deosebit de important la avut și sora sa, Sfânta Macrina, care îl ajută să se apropie și mai mult de biserică. 

Scrierile ne mai spun că Sfântul Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia, iar la întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Irisului.  Aici, ajutat de bunul său prieten, Grigorie, viitor episcop de Nazianz, înfiinţează o obşte monahală, stabilindu-i rânduieli în ascultare şi rugăciune (aşa numitele Reguli Mari şi Reguli Mici). De asemenea, se pune în practică postul, meditaţia, descifrarea tainelor teologice, dar și rugăciunea. Sfântul Vasile a continuat să locuiască în sihăstria sa, sporind atât de mult în virtuți, încât începuse să fie căutat din ce în ce mai mult de mulţimea credincioşilor.

În anul 364, Sfântul Vasile cel Mare este chemat la hirotonia într-un preot de către mitropolitul Eusebiu, iar în anul 370, ajutat de episcopul Grigorie din Nazianz, tatăl Sfântului Grigorie de Nazianz, este ales episcop al Cezareei, devenit centrul de apărare al Ortodoxiei niceene, dar şi exarh al Pontului, așa cum este descris atât de frumos în troparul său: ,,În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărătească preoţie. Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Troparul Sf. Vasile cel Mare)       

De asemenea, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, asemenea Sfântului Ierarh Nicolae sau Sfântului Ioan Gură de Aur, a fost un om foarte duhovnicesc și iubitor de aproapele, motiv pentru care prin lucrarea lui Dumnezeu, Sfântul Vasile a fost un stâlp al Ortodoxiei Răsăritene, fiind un mare apărător al credinței creștine, așa cum spune în acatistul sfântului: ,,Stâlp luminător ai fost pe pământ Bisericii lui Hristos” . Ca ierarh, Sfântul Vasile mustra prin cuvânt pe cei ce greșeau, ajuta pe cei care se aflau în suferință și săvârșea minuni, arătând puterea lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit. 

Slujirea sa arhierească a fost una care a rămas adânc înrădăcinată în memoria bisericii ortodoxe, păstrându-se o multitudine de mărturii istorice. Moştenind de la părinţii săi o avere considerabilă, Sfântul Vasile a folosit-o doar în scopurile carităţii, a milosteniei și a grijii față de cei suferinzi. Este cunoscut pentru dragostea, pe care o avea față de cei bolnavi și săraci, fiind admirat, fără doar și poate, de toți oamenii politici ai vremii, dar și de apropiați săi. Sfântul Grigorie într-una dintre operele sale, ne arată dragostea și admirația sa față de bunul său prieten, Sfântul Vasile, care spunea că: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune, prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor, pentru a satura pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni.”   

Totodată, ne-am întrebat cu toții ce anume erau aceste ,,Vasiliade”, pe care Sfântul Vasile le înființează? Aflăm chiar din mărturia acestuia, așezată într-o scrisoare adresată guvernatorului Ilie, din Capadocia, în contextul în care ierarhul justifică importanţa umanitară şi culturală a acţiunilor sale în urma unor false denunțuri: „Pe cine nedreptăţim noi oare când construim case de oaspeţi şi aziluri pentru străinii care vin pe la noi în trecere şi care au vreo suferinţă de tămăduit? Sau, în sfârşit, când facem aşezăminte trebuitoare uşurării lor, cu infirmieri, doctori, animale pentru povară, cu personal auxiliar? Căci a fost nevoie, într-adevăr, să mai prevedem aici şi multe feluri de meserii şi ateliere necesare vieţii, precum şi tot ceea ce mintea omenească a putut născoci pentru menţinerea unei vieţi onorabile; în fine şi alte spaţii pentru diferite munci manuale – lucruri care, în totalitatea lor, sunt o adevărată podoabă pentru oraşul nostru şi un temei de mândrie pentru guvernatorul nostru, căci şi asupra lui se revarsă buna faimă a acestor lucrări”. (Sfântul Vasile cel Mare, „Epistole” – PSB 3, Epistola 94).

Astfel, Vasiliadele erau așezăminte în care existau, conform altor documente ale vremii, spitale și leprozerii, biserici și azile pentru cei în vârstă, şcoli pentru tineri şi case pentru adăpostirea străinilor și a celor fără de adăpost, la care se adăugau mai multe clădiri anexe, precum bucătării, ateliere și alte dependințe. Dacă am vrea să descriem într-un cuvânt, o altfel de lume, o lume desprinsă, parcă, doar din basmele copilăriei, în care dragostea și empatia, înțelegerea și facerea de bine se prindeau mână în mână cu preaslăvirea lui Dumnezeu și îi făceau pe oameni sănătoși, atât trupește, cât și sufletește. Mitropolitul Ierotheos Vlachos, spunea deseori în predicile sale că: ,,boala apare atunci când sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, iar trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor”.  De aceea, aceste centre erau, așadar, un fel de semne pe calea către Cer a celor neputincioși, care făceau ca trupul să urmeze sufletul în lucrarea cea desăvârșită a mântuirii. 

Scriitorii bisericești spun că, după zidirea primului aşezământ din Cezareea, locuitorii erau bucuroși și entuziasmați, strigând și dând de veste tuturor că Sfântul Vasile a consturit cea mai mare dintre minunile lumii. Datorită acestui fapt, Vasiliada atrăgea vizitatori din toate colțurile lumii, care au transformat așezământul într-un adevărat loc de pelerinaj, astfel că niciunul dintre cei care veneau din depărtări și îi treceau pragul nu pleca fără să lase acolo o mică donație care să-i ajute pe ostenitori, în activitatea pe care o desfășurau.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare este totodată și o personalitate complexă, datorită vieții sale în slujba Bisericii, unde acesta a reușit să unifice râvna misionară și pastorală, cu smerenia și fermitatea apărării dreptei credințe. De aceea, istoricul teolog german Otto Bardenhewer, spunea despre Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie de Nyssa că: ,,dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul”, arătându-ne importanța pe care acești mari sfinți au avut-o pentru viața bisericii creștine. De aceea, una dintre stihirile vecerniei care se cântă la slujba sfântului îl numeşte pe acesta: „arhiereu al dreptei credințe și păstor al Bisericii Lui Hristos”. Aceste numiri pe care imnogrfii bisericești i le-au atribuit Sfântului Ierarh Vasile, reflectă și transmit iubirea, credința și apărarea cuvântului Lui Dumnezeu, fiind un model pentru toți slujitorii sfintelor altare de astăzi. Astfel, teologul englez Johannes Quasten, în scrierile sale afirmă că doar unuia singur dintre cei trei Părinţi Capadocieni i s-a atribuit numele de cel Mare, şi anume, Sfântului Vasile, deoarece personalitatea sa este așezată în seria marilor nume teologice şi pastorale ale Bisericii, ca mare exponent al doctrinei creştine în apărarea Ortodoxiei, ca Părinte al monahismului oriental şi reformator al Liturghiei, a motivat conferirea unui astfel de titlu.

Astfel, ne sunt relatate foarte multe aspecte din viața Sfântului Ierarh Vasile, iar aceste relatări au fost consemnate în timp de aghiografi celebri. Sfântul Vasile cel Mare pe lângă activitatea filantropică, a fost și un apărător al evangheliei celei adevărate, împotriva ereticilor. Lucrarea ,,Împotriva lui Eunomiu” a fost scrisă în anul 364 şi a fost scrisă să răstoarne afirmaţiile şi învăţăturile lui Eunomiu, discipolul antiohianului Aeţiu, care căuta să revigoreze arianismul sub forma anomeismului. Lucrarea apără învăţătura despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, precum şi deofiinţimea lor cu Tatăl, lămurite de altfel la Sinodul de la Constantinopol (360). 

Tot Sfântul Vasile cel Mare a scris un tratat important, intitulat  ,,Despre Sfântul Duh”, care a fost scris în anul 375 și care a fost adresat episcopului Amfilohie de Iconium. Sfântul Vasile motiva această teologie, numită pnevmatologică prin formula liturgică: „Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh”, pe care a întrebuinţat-o alături de formula tradiţională: „Slavă Tatălui prin Fiul în Sfântul Duh”. Acesta susţinea că aceeaşi slavă pe care o dăm Tatălui, trebuie să o dăm şi Fiului, şi Sfântului Duh, întrucât atât Fiul, cât şi Sfântul Duh sunt de o singură natură – substanţă (ousia) – cu Tatăl. Sfântul Vasile a afirmat cu tărie că Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar întreit în Persoane. Totodată, s-au păstrat în timp de la Sfântul Vasile şi 365 de Epistole, care majoritatea erau adresate către Libaniu sau către Iulian Apostatul, precum şi cele către Apolinarie.

Totodată, Sfântul Vasile cel Mare, reușește în anul 358, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz, să alcătuiască  ,,Filocalia” – o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creștinul, studiind atent și cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate erau teologice, punându-se accent pe interpretarea Sfintelor Scripturi și  apropierea omului de Dumnezeu. De asemenea, ne sunt amintite celebrele - ,,Omilii” şi lucrări oratorice, care cuprind nouă Omilii la Hexaimeron, în care ne sunt explicate etapele creării lumii pe zile, treisprezece Omilii la Psalmi şi douăzeci şi patru de Cuvântări diferite, în care Sfântul Vasile cel Mare tratează subiecte dogmatice şi morale.

De asemenea, Sfântul Ierarh Vasile este un model desăvârșit de smerenie adâncă, atât pentru preoți, cât și pentru arhierei. Demnitatea arhierească primită de la Hristos l-a făcut pe Sfântul Vasile să se smerească și mai mult, fiind un ,,mare apărator”, așa cum este descris atât de frumos în troparul praznicului său. De aceea, Sfântul Ierarh Vasile a fost simţit în toată istoria Bisercii Ortodoxe ca un stâlp al ortodoxiei, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Spiridon sau Sfântul Ierarh Nicolae, propovăduind Evanghelia cea adevărată a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că El este: ,,Calea, Adevărul şi Viață” (Ioan 14,6) și un vindecător al celor aflați în nevoință. 

Sfântul Ierarh Vasile a trecut la cele veșnice la vârsta de 50 de ani, spre întristarea credincioșilor din cetatea pe care o păstorea, fiind un adevărat dascăl și pedagog, care i-a învățat pe oameni să-și apere credința, să se smerească, dar mai ales să iubească, pentru că iubirea este cel mai profund sentiment, iar de la acest sentiment se revarsă peste noi toți, toate darurile frumoase pe care Dumnezeu ni le pregătește nouă tuturor. Moaştele Sfântului Ierarh Vasile nu sunt menţionate până în secolul al XII-lea. În biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”, din Iași, se află o mică raclă din argint conţinând maxilarul inferior al Sfântului Vasile cel Mare, îmbrăcat în argint. Acestea au fost dăruite în 1650 de Patriarhul Macarie al Antiohiei ctitoriei domnitorului Vasile Lupu, fiind confiscate în anul 1975 de autorităţile comuniste, dar la 29 decembrie 2000 au fost readuse la Iaşi, fiind un odor de mare preț, de mângâiere şi de har, precum şi un izvor de alinare şi de pocăinţă tuturor celor care cer și mulțumesc sfântului pentru ajutorul dat. 

Noi cei de astăzi, trebuie să învățăm din viața sfântului că, atât smerenia, rugăciunea și milostenia sunt virtuțile care îl urcă pe om spre cele duhovnicești, dorind a se împărtăși de harul cel dumnezeiesc al Preasfintei Treimi.

(Filip-Hristofor Cane, student al Facultății de Teologie ,,Justinian Patriarhul” din București)