Când au apărut pentru prima dată cazuri în care creștinii săvârșeau păcate de moarte, Biserica a luat atitudine. Deoarece Hristos n-a venit ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea, și pentru că Biserica nu există ca să osândească lumea, ci ca să o salveze, le-a primit pocăința. Așadar, Biserica i-a primit pe cei botezați care au păcătuit – este inacceptabil ca un creștin să păcătuiască de moarte -, a primit pocăința lor, dar în anumite limite. Este cunoscută austeritatea Bisericii primare. (…) Stăteau în pronaos doi, trei sau patru ani, până când Biserica se încredința, se asigura că s-au lepădat de păcat, nu numai că s-au pocăit pentru faptul respectiv, ci și pentru întreaga stare, pentru întreaga lucrare care avusese loc înăuntru lor, ca să ajungă să săvârșească păcat de moarte. Așadar, Biserica se asigura că pocăința era deplină și-i primea în sânurile ei.

(Arhim Simeon Kraiopoulos, Adame, unde ești?, Editura Bizantină, p. 114)