„Fiii oamenilor până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?” Cui adresează cuvântul, cui face reproş şi cui dă sfat? Pe cine numeşte fii ai oamenilor? Pe cei care trăiesc în răutate şi atraşi spre rău. Ce oare? Noi nu suntem fii ai oamenilor? Prin fire suntem fii ai oamenilor, dar prin har nu aşa, ci suntem fii ai lui Dumnezeu. Dacă aşadar, vom păzi chipul lui Dumnezeu prin practicarea virtuţii, fără de pată ne va fi darul. Căci trebuie ca cei care sunt fii ai lui Dumnezeu să exprime prin har şi prin petrecere chipul lui Dumnezeu. Că pe cei mai aplecaţi spre grijile vieţii şi spre răutate îi numeşte fii ai oamenilor ascultă Scriptura care zice: „Văzând fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor.. .". Dar aici afirmi exact contrariul, zice. Nicidecum. Căci aici a numit fii ai lui Dumnezeu pe cei care erau din părinţi virtuoşi şi care au primit de la Dumnezeu semne de cinste, dar care apoi, schimbându-se, au devenit mai răi, pierzând cinstea lor. Astfel încât, a pomenit de cinstea lor de fii ai lui Dumnezeu, pentru a le mări osânda, arătând că vina lor este cu atât mai mare cu cât, fiind astfel şi din asemenea părinţi, poartă vina unei asemenea răutăţi.

Şi iarăşi Dumnezeu: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui Preaînalt», dar voi ca nişte oameni muriţi". Dar vezi înţelepciunea profetului. Arătând mai întâi puterea lui Dumnezeu, bunăvoinţa Lui, dibăcia Lui, bunătatea şi iubirea de oameni, după ce spune că lărgeşte întru necaz, că este plecat spre milă, apoi, gândindu-se la răutatea izvorâtă din oameni şi la domnia necredinţei, ca şi cum s-ar îneca de descurajare, întoarce cuvântul spre cei care trăiesc în răutate, zicându-le cam aşa: Având un astfel de Dumnezeu atât de bun, atât de iubitor de oameni, atât de puternic, cum de vă plecaţi spre necredinţă? Şi vezi îndemnul de câtă mânie este plin şi, în acelaşi timp, de câtă blândeţe, de câtă înţelepciune! Căci ce spune? Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Învârtoşaţi la inimă, trupeşti, ţintuiţi de pământ, urmând răutatea, însoţindu-se cu viclenia, următori ai plăcerilor, astfel este omul trupesc. Şi învinuindu-le viaţa, arată izvorul necredinţei lor, anume că aceasta mai cu seamă este ceea ce îi împiedică de a căuta cele înalte.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 36-37)