De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând și lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare și cu frică de Dumnezeu să spui celui ce poate să-l îndrepteze sau însuși cu dragoste și cu smerenie să-i zici: Iartă-mă, frate, precum văd nu umblăm cu buna rânduială și cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care știi că fratele are evlavie, bătrânului său sau egumenului, ca după greșeală să-l îndrepteze. Însă, cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – și nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l rușinezi, nu ca să-l osândești. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îți spun, chiar și duhovnicului tău de vei spune o greșeală a fratelui, însă nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare și înfruntare, mozavirie faci și este păcat. […] De aceea învățați-vă și voi, iubiților, să purtați greutatea unul altuia, învățați-vă să vă rușinați unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească,ca să nu-și piardă osteneala și folosul, avându-și inima tulburată și neînstare a suferi puțină ispită.