Cum să trăim Învierea Domnului în inimile noastre

Binecuvântați, Părinte! Acum, că am ajuns la Sfânta Înviere a Domnului și vă vedem că sunteți plin de har, transfigurat de bucuria și lumina Învierii, vă rugăm să ne spuneți un cuvânt, un sfat, care să ne ajute și pe noi să trăim cu intensitate acest mare praznic și dar al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru că, de multe ori, suntem mai mult prinși cu pregătirile festive și culinare pentru Paști și nu mai reușim să ne interiorizăm așa de mult, ca să putem prăznui cu adevărat duhovnicește.

Măi, să știi că nu pregătirile ne împiedică să simțim harul acestei sărbători a Învierii Domnului, ci modul în care am petrecut acest Post, până la Înviere. Dacă ai renunțat și tu măcar la o plăcere personală a ta, cu gândul la Patimile Domnului, ca sa mai renunțăm puțin la egoismul și poftele noastre. Pentru că pofta și plăcerea vin tot din iubirea de sine. Ne corcolim și ne creăm toate condițiile să ne simțim bine, fără să jertfim nimic din noi înșine, iar adevărata jertfă este atunci când renunți la ceea ce îți place mai mult, la ceea ce te mângâie, la micile plăceri. Eu nu zic acum, să te mutilezi și să-ți creezi suferințe, precum obișnuiesc catolicii că își induc acele stigmate. Nu ne provocăm noi înșine suferințe (cu toate că unii mari asceți își băteau trupul cu toiagul ca să lupte împotriva patimilor trupești, dar aceștia aveau harul discernământului; noi nu putem să ne însușim astfel de nevoințe fără binecuvântarea duhovnicului), dar să suferim cu smerenie și mulțumire cele ce vine asupra noastră. 

Astfel că, dacă petrecem Postul cu cuget mai smerit și cu gândul la suferința Domnului pe Cruce, atunci și bucuria Învierii va sălășlui în inimile noastre. Dar dacă am ținut postul doar ca pe o dietă, fără pocăință și fără să cugetăm la mulțimea păcatelor noastre, atunci rămânem împietriți și nesimțitori în fața acestui mare eveniment al omenirii, care a zdruncinat porțile iadului – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Marta și Maria. Grijile și pregătirile festive dinainte de Paști

Însă, bineînțeles, că nu trebuie să exagerăm nici cu pregătirile acestea materiale, mai ales în Săptămâna Patimilor, când ar trebui să fim prezenți la toate Deniile și să ne rugăm mai mult. Mai întâi, Îi oferim lui Dumnezeu rugăciunea și lacrimile noastre, precum odinioară Maria, sora lui Lazăr cel înviat, și apoi completăm nevoința noastră cu florile ostenelilor mâinilor noastre, care este Marta, cea harnică. Ambele virtuți trebuie să le dobândim: și pe ale Mariei și pe ale Martei. Dar să nu uităm că Mântuitorul o laudă mai mult pe Maria, „ca una ce partea cea bună și-a ales”, decât slujirea aproapelui prin osteneala trupească a Martei. 

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să slujim aproapelui, ba da. Și încă avem poruncă să îi slujim, dar mai întâi să Îi dăm lui Dumnezeu inima noastră, prin rugăciuni și cântările acestea bisericești care ne apropie mai mult de Împărăția cerească. Slujirea aproapelui, dacă nu se face pentru Dumnezeu, cel ce este izvorul dragostei, nu are nicio valoare. Este o faptă morală, care de cele mai multe ori o trâmbițăm în stânga și în dreapta, tot pentru cinstea și lauda noastră. Spun Sfinții Părinți că este mai ușoară osteneala slujirii aproapelui, decât osteneala rugăciunii lăuntrice, atunci când transpiri de nevoința plecării minții în inima ta. 

Trebuie să lovim cerbicia minții noastre ca și cu barosul în stâncă, măi, până se înmoaie inima, ca să poți extrage de acolo aurul și minereul cel de preț. Acest aur nu este altceva decât împărăția cerurilor dinlăuntru nostru, Harul cel dumnezeiesc.

Cu adevărat Părinte, însă sunt unii care folosesc acest pretext „al Mariei”, ca să se poată eschiva de la slujirea aproapelui, de la munca fizică, de la osteneala aceasta trupească. Cât de primită este o astfel de rugăciune?

Măi, să știți și voi, cel care se roagă cu adevărat, este primul și la muncă; acela nu își neglijează niciodată îndatoririle față de lucrul lui rânduit, față de familie sau comunitate, fie ea monahală, fie laică. Rugăciunea nu este lenevie, mă întind pe burtă în biserică să îmi odihnesc ciolanele acolo... Eu vorbeam de o rugăciune lăuntrică, împletită cu nevoința pocăinței și osteneala osândirii de sine. Păi cum te rogi tu, dacă tu continuu îl osândești pe fratele și te menajezi pe tine însuți să te eschivezi de la treabă? 

Fiecare, în funcție de puterile și neputințele lui, are un rol bine definit în familie sau comunitate. Mergem la biserică, dar nu ne neglijăm nici datoriile față de ceilalți. Ne confruntăm, în general, cu două extreme. Una specifică mai mult mirenilor, care au datoria să meargă la slujbele bisericii mai rar, duminicile și de sărbători. Dar fix atunci își găsesc ceva de lucru, ba să gătească de mâncare pentru familie, ba să meargă cu vitele, ba să dereticească ceva prin ogradă. Ei bine, acesta este mare păcat, dragii mei, să nu poți tu să acorzi o oră două din toată săptămâna lui Dumnezeu... Orice creștin, dintr-un minim de bun simț, face măcar lucrul acesta. Dar nu, el se plictisește, nu merge să piardă timpul la biserică. Pentru acesta, este timp pierdut, pentru că nu are nici credință, nici respect față de cele sfinte. Trăiește ca un animal, fără să gândească la viața cea veșnică, la darurile și iubirea lui Dumnezeu față de om.

De cealaltă parte, avem cinul monahicesc, care petrece zilnic câteva ore în biserică. Ei bine, avem și aici două extreme. Unii care, din lenevie, fug de muncă (orice ar fi ea: că e în ogradă, că e la birou sau ateliere), fug ca „aceia” de tămâie și preferă să meargă la slujbă, chipurile. Dar ei zac acolo în lenevia lor și rugăciunea lor nu are niciun spor. Pe aceștia dacă îi chemi la treabă, îți răspund că ei trebuie să fie primii la biserică, iar când îi chemi la biserică, nu vin, decât când vor ei. 

Alții au un alt tip de lenevie, lenevia minții și a rugăciunii. Aceștia nu se pot concentra și nu pot rămâne multă vreme cu atenția în inimă, la rugăciune, și de aceea preferă să crape lemne, să urce muntele, să sape toată grădina, numa la slujbă să nu-l duci, că se plictisește, nu are stare. Acesta este, de fapt, la fel de leneș, ca și celălalt.

„În tot ceea ce facem trebuie să fim atenți să nu supărăm Harul lui Dumnezeu”

Adevărații creștini le fac pe toate cu discernământ. Pentru că, dacă te rogi Domnului cu sinceritate, Domnul îți va da înțelegere și pricepere să faci ceea ce e plăcut Domnului. În tot ceea ce facem trebuie să fim atenți să nu supărăm Harul lui Dumnezeu, care ne părăsește atunci când nedreptățim munca aproapelui sau suntem cu nebăgare de seamă la rugăciune și la ceea ce avem de făcut. Vei simți un har, o liniște în inima ta, atunci când ai o nedumerire și nu știi cum e mai bine să procedezi.

În prejma sărbătorilor, însă, trebuie avut grijă să nu ne încărcăm cu lucruri inutile, cu treburi prea multe,  ci să ne limităm la cele necesare. Dacă vom căuta să petrecem cu prea mult fast, atunci aceasta va solicita multă pregătire și, evident, că vom neglija și îndatoririle noastre duhovnicești. De aceea Mântuitorul a lăudat-o mai mult pe Maria decât pe Marta, pentru că mai întâi trebuie să acordăm prioritate sufletului, apoi celor materiale. Ne îngrijim și de celelalte, că ajută Domnul să le facem pe toate, dar nu așa de încărcat și sofisticat, provocându-ne noi înșine griji în plus. Călugărul, mai ales, trebuie să se limiteze la strictul necesar, ca inima lui să poată zbura la Domnul, să se odihnească în Domnul. O inimă, sufocată de prea multă muncă, nu poate nici să se roage de atâta oboseală. Trebuie să îi dăm lui Dumnezeu nu resturile de timp care ne rămân, ci forțele noastre proaspete, atunci când mintea e plină de râvnă și dorință în căutarea Lui.

„Nu este adânc la care Dumnezeu să nu fi ajuns”

Părinte, vorbiți așa de frumos despre rugăciunea din adâncul inimii, dar cum putem să coborâm în adâncul inimii când ea este plină de patimi și întuneric, înfricoșător uneori?

Dragii mei, nu este adânc la care Dumnezeu să nu fi ajuns. El a strălucit și întunericul cel mai adânc al iadului, darămite în inima noastră, care se zbate să Îl găsească, să Îi fac loc să învieze? De aceea și Sf. Siluan Athonitul spune să ținem mintea în iad, fără să deznădăjduim, așteptând ca Domnul să lumineze acel iad și să ne slobozească cu Harul Său. Deoarece în inimă se ascunde iadul patimilor, este firesc să simțim o greutate, un urât, care nu este altceva decât duhoarea stricăciunii noastre sufletești. În acest iad al inimii trebuie, însă, să chemăm neîncetat Harul, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit iadul cu moartea și Învierea Sa. Cu puțină răbdare, întunericul se luminează, piatra împietririi de pe inima noastră se prăvălește, ca să poată intra Împăratul Slavei, Domnul Luminii, care să topească toată stricăciunea cu căldura Sa. Este bine că vedem întuneric în inima noastră, înseamnă că începem să vedem adevărul, că suntem ultimii dintre păcătoși. Dar aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ci noi să avem răbdare până Domnul va prăvăli piatra de la ușa mormântului inimii noastre. 

Nu vedeți, voi care ați fost de atâtea ori la Ierusalim, câtă bucurie și pace simți în Sfântul Mormânt? Este un mormânt și totuși el este aducător de atâta viață și bucurie. Însuși Mântuitorul a răbdat să fie încuiat într-un mormânt trei zile, după care a înviat. Aceasta, ca să ne arate că fără moarte nu poate exista înviere. Fără cruce, fără mormânt, fără întuneric, nu înviem, nu ne înălțăm, nu ne luminăm. 

Să străjuim mormântul inimilor noastre, nu cu lănci și sulițe ca ostașii romani, ci cu sabia Duhului, care este Rugăciunea lui Iisus, cu coiful mântuirii care este nădejdea că Dumnezeu va pune într-un final capăt întunericului nostru interior... cu platoșa dreptății, prin care să alungăm toate gândurile potrivnice, care ne apasă și ne neliniștesc. 

Dacă a avut milă cu tâlharul de pe cruce, oare nu va avea milă și de noi să ne scoată din adâncul neputințelor noastre? Să nu fim, însă, nepăsători, ci să priveghem în rugăciune, că nu știm ceasul când Domnul va veni să zdrobească încuietorile de pe sufletul nostru. Să așteptăm smeriți și cu lacrimile Sfintei Maria Magdalena, ca Domnul să ne strige și să ne învieze prin Învierea Lui. 

Așa este și în viața noastră, în general. Ca să simțim bucuria vieții adevărate, trebuie să trecem prin mormântul necazurilor, ispitelor, încercărilor vieții. Altfel, fără aceste necazuri, nu putem învia, nu există Înviere. De noi depinde ce alegem: dacă să rămânem permanent în acest mormânt sau să strigăm după ajutor către Cel ce poate să ne învieze. 

Prin puterile noastre nimeni nu poate, dragii mei. Mulți încearcă să se amăgească, să uite de acest mormânt, neștiind cum să învieze de acolo, și astfel se refugiază în surogate ieftine, distracții, patimi amăgitoare care doar ne dau senzația unei fericiri false. Dar imediat cum se consumă plăcerea aceea trecătoare, se și adâncesc mai cu putere în mormântul deznădejdii și al fricii. Nu vedeți că ne este frică să rămânem singuri? Păi de ce? Pentru că nu suportăm întunericul dinlăuntrul nostru. Haideți, mai bine, să strigăm către Domnul, să Îl chemăm să învieze și mortul nostru, sufletul cel încuiat în adâncul lipsei lui Dumnezeu. Aveți încredere, că Dumnezeu sigur va veni să ne învieze sufletul, dacă Îl vom căuta cu toată sinceritatea și simplitatea inimii noastre. 

Fie ca Domnul să învieze cu strălucirea Harului Său sufletele noastre din mormântul întunecat al patimilor și al lumii, spre bucuria și veselia cea nestricăcioasă!

 (Sfaturi ale Părintelui Justin, adunate de monahia Fotini, din convorbirile cu maicile de la Mănăstirea Paltin)