Nu tuturor le este dat să înţeleagă de ce bărbaţii duhovniceşti, care au lepădat tot ce este în această lume, plâng nu mai puţin, ba chiar mai mult decât femeile, decât mamele asupra mormintelor preaiubiţilor lor fii. Ei, sihaştrii, plâng văzând înlăuntrul lor întunecatul hău: adâncile rădăcini ale „cunoaşterii răului” pe care a le smulge este cu neputinţă prin propriile puteri. Celor ce nu au cunoscut acea stare a duhului nostru, cele spuse le vor rămâne pentru totdeauna neînţelese. Această taină se ascunde de ochi străini, nu pentru că la Dumnezeu ar fi părtinire, ci pentru că un astfel de har nu se încredințează decât celor ce înșiși se încredințează pe sine lui Dumnezeu-Hristos. Iar harul acesta este de asemenea un dar al dragostei lui Dumnezeu, fără de care lacrimile nu vor curge.

(Arhimandrit Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, București, Editura Sofia, 2005, pp. 21-22)