Părintele Sofronie (Serghei Simeonovici) Saharov s-a născut pe 23 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova, Rusia. Încă de mic, copilul s-a rugat foarte mult și a citit tot atât. Cunoștea bine cărțile multor scriitori clasici ruși, precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin.

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu un mare talent artistic, la vârsta potrivită, Serghei s-a înscris la Academia de Arte din Moscova (1915-1917) și, apoi, la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură, din același oraș (1920-1921). Pentru el, artă era un mijloc de a depăși realitatea prezenta, precum și de a descoperi și a trăi frumusețea cea veșnică.

A fost închis de două ori de poliția bolșevică, la închisoarea moscovită Liubianka. Pentru că nu înțelegea bine iubirea creștină, pe care o vedea limitată, la vârsta de numai 17 ani, Serghei s-a afundat în mistica religiilor orientale.

În anul 1921, el a plecat din Rusia și s-a îndreptat spre Occident, căutând să-și perfecționeze artă. A stat puțin timp în Italia și Germania, în Berlin, după care, în anul 1922, s-a stabilit definitiv în Paris, Franța. În capitala franceză, Serghei și-a expus lucrările în mai multe expoziții de artă și a atras atenția presei locale.

Se simțea frustrat de neputința artei de a exprima curăția pe care atât de mult și-o dorea sufletul său. Din această pricină, precum și din neputința minții de a înțelege taina morții, în Sâmbăta Mare a anului 1924, el s-a întors la creștinism, renunțând la ideile orientale. În ajunul Sfintelor Paști, după Sfânta Împărtășanie, Dumnezeu l-a cercetat în sfârșit și i-a dat să contemple lumina necreată a Împărăției Sale.

În anul 1925, tânărul Serghei s-a înscris la Institutul Teologic Ortodox „Sfântul Serghie” din Paris. În același an, el a părăsit studiile și s-a îndreptat hotărât spre Sfântul Munte Athos.

În anul 1926, cu dorința puternică de a învăța să se roage curat lui Dumnezeu, el a intrat ca frate în obștea rusească din Mănăstirea Sfântul Pantelimon – Russikon, unde a devenit ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, deși acesta din urmă nu era decât un simplu monah. Cuviosul Siluan nu avea o teologie sistematizată, însă trăia teologia pe cele mai înalte culți ale acesteia. Cuviosul Sofronie a fost cel prin care teologia Sfântului Siluan a căpătat o formă sistematizată.

În anul 1930 a fost hirotonit diacon, de către Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și al Jicei. Între anii 1932-1946, părintele Sofronie a întreținut o corespondentă bogată cu părintele David Balfour, un romano-catolic convertit la Ortodoxie. În aceste scrisori sunt prezentate amplu deosebirile dintre gândirea creștină răsăriteana și cea apuseana.

În dată de 24 septembrie 1938, Cuviosul Siluan a trecut la cele veșnice. Urmând îndemnul părintelui său duhovnicesc, părintele Sofronie a ieșit din Mănăstirea Sfântul Pantelimon și s-a îndreptat spre pustia Sfântului Munte. După ce a stat o vreme în Karulia, părintele Sofronie s-a așezat într-o peșteră aflată lângă Mănăstirea Sfântul Pavel.

Din pricina greutăților iscate de al Doilea Război Mondial, precum și datorită îndelungatelor asceze și a rugăciunilor de toată vremea, părintele Sofronie s-a îmbolnăvit. În anul 1941, el a fost hirotonie preot și a devenit duhovnicul mai multor călugări din Sfântul Munte Athos.

În anul 1947, din mai multe motive, părintele Sofronie Saharov a plecat și Sfântul Munte și s-a stabilit în Paris. Dorea din toată inima să dăruiască lumii cuvintele Sfântului Siluan (să le publice), dorea să-și încheie studiile teologice și să-și întărească trupul, slăbit de boală. Cel care l-a ajutat să primească un pașaport a fost David Balfour.

Cuviosul Sofronie s-a stabilit în azilul de bătrâni „Casa Rusească” din localitatea Saint Genevieve des-Bois. În anul 1948, Cuviosul Sofronie a publicat pentru prima dată scrierile Sfântului Siluan Athonitul. Acestea erau axate pe smerenie, pocăință, iubire, rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de Dumnezeu și legătura puternică dintre toți oamenii.

În anul 1951, părintele Sofronie a fost operat de ulcer la stomac, iar mai apoi, datorită situației politice a vremii, nu s-a mai putut întoarce în Sfântul Munte. Astfel, între anii 1950-1957, părintele a lucrat în cadrul Exarhatului Patriarhiei Ruse din Europa Occidentală, împreună cu teologul rus Vladimir Losski. În anul 1952, el a publicat a doua ediție a scrierilor Sfântului Siluan, însoțite de o introducere teologică amplă.

În anul 1958, pentru că mai multe persoane dornice de viețuire monahală se adunaseră deja în jurul său, părintele Sofornie a vizitat o proprietate aflată în localitatea Tolleshunt Knights, lângă orașul Maldon, în regiunea Essex, Anglia, și a luat hotărârea de a înființa o mănăstire.

Astfel, în anul 1959, cu binecuvântarea mitropolitului Antonie Bloom al Surojului, părintele Sofronie a înființat Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, a cărei obște era formată din călugări și maici. În anul 1965, cu binecuvântarea patriarhului Alexie al Rusiei, mănăstirea din Essex a trecut sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice, care o va înălța, mai apoi, la rangul de stavropighie.

Cuviosul Sofronie Saharov începe să publice opera Sfântului Siluan Athonitul și să editeze mai multe cărți cu privire la teologia acestuia. În anul 1973 a publicat cartea „Un călugăr din Muntele Athos”, în care a prezentat viața Sfântului Siluan. Apoi, în anul 1975, el a publicat cartea „Înțelepciune din Muntele Athos”, în care a editat cuvintele și notițele de jurnal ale Sfântului Siluan. Au urmat și alte asemenea cărți, precum „Viața Lui este a Mea” (1977) și „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (1985).

În anul 1987, Patriarhia Ecumenică l-a canonizat pe Sfântul Cuvios Siluan Athonitul. Misiunea încredințată de Dumnezeu părintelui Sofronie Saharov, aceea de a-l face cunoscut pe Sfântul Siluan și de a îndruma sufletele pe calea rugăciunii curate și a dreptei credințe, se apropia de sfârșit. Obștea mănăstirii sale număra deja 25 de viețuitori.

Părintele Sofronie Saharov a trecut la cele veșnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de aproape 97 de ani. Pentru a putea fi înmormântat în incinta mănăstirii, legislația prevedea construirea unei cripte subterane. Cu puțin timp mai înainte de moarte, când obștea și-a arătat îngrijorarea privind întârzierea lucrărilor de construcție, părintele Sofronie a spus că nu va muri până ce cripta nu va fi gata. Așa s-a și întâmplat. Părintele a trecut la cele veșnice în ziua de 11 iulie, în același timp cu terminarea lucrărilor, iar înmormântarea să a avut loc în ziua de 14 iulie.