Câinele când îşi linge nasul, bea propriul lui sânge, dar din pricina plăcerii de a linge sânge, nu-şi dă seama că e sângele lui. Tot aşa şi călugărul, când se înduplecă să bea din slava deşartă, îşi bea viaţa împreună cu ea, fără să simtă răul, din pricina plăcerii momentane (de o clipă). Slava lumească este ca o stâncă pe fundul mării, care e acoperită de ape, pe care corăbierul n-o cunoaşte, până ce partea de jos a corăbiei nu se loveşte de ea şi corabia se umple de apă; aşa face şi slava deşartă cu omul, până îl cufundă şi-l pierde. Şi despre ea au zis Părinţii, că în sufletul iubitor de slava deşartă, se întorc iarăşi patimile, care au fost odată biruite şi care ieşiseră din acel suflet. Un nor mic acoperă tot discul soarelui, dar în dosul norului, soarele este foarte arzător, tot aşa o trândăvie mică acoperă sufletul, dar mare este bucuria ascunsă în dosul ei (trândăviei).

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 323)