Acum voi încerca să scriu despre un nărav mai delicat, care s-ar părea că nu vatămă pe aproapele, nici credinţa şi nici pe cel care lucrează năravul. Şi anume vreau să înşir câteva vorbe despre beţie. Boala aceasta este ţinută la un loc de cinste de către lumea răsfăţată, care este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi o socotesc ca o voinicie şi ca un lucru de fală. La o arătare, patima beţiei se înfăţişează în chip de petrecere delicată şi nevinovată, pentru aceasta lumea o împodobeşte cu numiri frumoase. Unii îi zic distracţie cu cinste, alţii chefuială, iar alţii îi zic „darul băuturii”. Însă pe cât de gingaşă îi este numirea, pe atât de sălbatică este lucrarea acestui nărav. El este vlăstarul lăcomiei pântecului. După socoteala Sfinţilor Părinţi, beţia este patima pântecului, care vine din prea multă băutură a vinului şi a celorlalte băuturi spirtoase, precum şi a materiilor otrăvitoare (stupefiante), cum este haşişul, cocaina şi altele.

Cu alte cuvinte, beţia este întrebuinţarea băuturii peste măsură şi fără cumpăneală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu întrebuinţarea băuturii pricinuieşte beţia, ci necumpătarea, care este rădăcina la toate relele. Beţia aduce tulburare la minte şi la suflet, otrăveşte şi ruinează organismul omului, pricinuind tot felul de boli.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 364)